AUTONOMIA ŞI ATEISMUL, ÎNCERCĂRILE OMULUI CONTEMPORAN

null

    Încercarea autonomă de devenire şi creştere a persoanei umane a atins în decursul istoriei mai multe praguri de înstrăinare faţă de Dumnezeu şi adevăr. Omul singular, liber şi independent, care în trecut îşi justifica existenţa prin teorii evoluţioniste şi ecuaţii ştiinţifice, se găseşte acum în pragul întrebărilor fără răspuns, propulsate mai departe însă de aşa-zisa convingere atee.
    Ce este oare ateismul? Poate fi cineva ateu ca entitate sau mai bine zis poate cineva trăi fără Dumnezeu? Şi dacă da, atunci cum poate ateul să umple de unul singur imensul vid al propriei sale existenţe? Iată doar câteva din întrebările la care încearcă să răspundă Apologetica Ortodoxă în demersul ei de mărturisire a „Adevărului” ipostatic. În acest context, argumentaţia noastră se elaborează pe evaluarea parcursului de gândire din diferitele epoci ale existenţei noastre, observând în contrapondere polaritatea „apropierii de Dumnezeu”. Aşa se face că, dincolo de a rămâne o fenomenologie izolată, ateismul se exprimă ca „normă comună tuturor straturilor societăţii. O întreagă civilizaţie s-a zidit, conştient, pe refuzul lui Dumnezeu, mai precis pe negarea oricărei dependenţe faţă de un dincolo. Într-adevăr, ştiinţa nu are nevoie de ipoteza lui Dumnezeu. Pe de altă parte, din punct de vedere moral, sau Dumnezeu nu este atotputernic, fiindcă nu suprimă răul, sau dacă nu vrea să-l suprime înseamnă că El nu este iubire” (P. Evdokimov, „Vârstele vieţii spirituale“, Bucureşti, 2006, p. 17). Negativismul programat al societăţii autonome naşte întrebări şi întrebările nasc monştri şi, „fără conţinut metafizic propriu, fără o filosofie proprie”, ateismul se răspândeşte „democratic, nevertebrat, dar practic”. Motivaţia sa nu este susţinută de raţiune, căci astfel ar fi înfrântă şi ar cădea în desuetudine, ci vine să umple un gol frust şi rece al unei corăbii în derivă, sufletul stăpânit de diavol.
    „Ştiinţa poate explica totul”
    Geneza „neoateismului contemporan” este susţinută, ca primă etapă, de evaluarea exacerbată a ştiinţei. Aşezate în afara religiei şi chiar a culturii, realizările nebelistice considerau mai dăunăzi că „orice interacţiune între ştiinţă şi cultură nu poate fi decât prejudiciabilă… că… adevărul prin definiţie nu poate depinde de ansamblul social sau cultural al omului de ştiinţă, fiindcă numai ştiinţa este păstrătoarea adevărului, fapt pentru care ruperea ei de cultură este definitivă şi completă” (pr. prof. Dumitru Popescu, „Apologetica raţional-duhovnicească“, Alexandria, 2009, p. 158). Din această coajă a ieşit convingerea greşită că „ştiinţa poate explica totul”, că nu există plan sau realitate existenţială fără răspunsuri palpabile cu privire la existenţa şi funcţionabilitatea lor. În felul acesta, au existat cercetători care, orbiţi la ochii minţii, au confundat minunea cu iraţionalul, au înlocuit taina cu fenomenul, au aşezat transcendentul în filtrul raţiunii personale. Aceasta este în mare dimensiunea elevată a ateismului contemporan. Ea se justifică pe germenii „raţiunii pure”, pe experienţă şi probitate practică, practicile ei fiind potrivnice credinţei creştine.
    Hristos – „pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”
    În cea de a doua latură a ateismului contemporan intră acel „nu vreau să cunosc”/„nu vreau să cred”. Aceasta se mulează pe dispreţ şi nesocotire faţă de argumentele Scripturii, socotită de cei mai mulţi atei a fi „depăşită”. În acest context putem vorbi despre un adevăr universal valabil, pe care Sfântul Apostol Pavel îl comunică Bisericii lui Hristos peste veacuri: „Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 23). „Starea arhaică a cunoaşterii, în vechime, îl face pe orice savant contemporan neîncrezător şi foarte puţin dispus să ţină seama de o pretinsă revelaţie. Nu există, spun savanţii, nici o certitudine referitoare la acel pretins eveniment şi, oricum, un adevăr îngropat în adâncul secolelor este inacceptabil pentru actualismul contemporan. Alegerea este de făcut între faptele verificabile şi textele ce decurg în mod evident dintr-un mit” (Evdokimov, p. 18). Pentru ateu, este inadmisibil şi totodată inacceptabil „ca Dumnezeu să se insereze în timp şi să-şi încredinţeze adevărul unui mănunchi de ucenici obscuri şi unei transmiteri fragile, prin mijlocirea unor texte scrise acum douăzeci de veacuri” (ibidem). În fapt, totul porneşte de la o autoabandonare a celui care, fără să ştie ce este libertatea, se crede liber. Conştient sau nu de apăsările sale, el, ateul, caută să îndepărteze de la sine vinovăţia, simţul conservator al mărturisirii păcatelor, într-un cuvânt perspectiva unei vieţi împreună cu Hristos. Nu mai vrea să iubească şi prin aceasta cel mai potrivit mijloc este să izgonească iubirea din măruntaiele sale.
    Drumul care „vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”
    Care este însă maniera de a scăpa de astfel de convingeri? Creştinismul în genere şi Biserica Ortodoxă în mod special adaugă, ca remediu împotriva ateismului, mărturisirea „Adevărului” ipostatic. „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă va cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Pt. 3, 15). Creştinul de astăzi trebuie să înveţe să retrăiască „măreţia creştinismului”. „Acesta este domeniul în care mulţi creştini dau faliment. Creştinismul nu mai reprezintă baza morală a societăţii. Mulţi dintre noi locuim în comunităţi seculare, în care argumentele extrase din Biblie sau revelaţia creştină nu mai au greutate şi în care auzim un limbaj diferit de cel vorbit în biserică” (Denish D’Souza, „Măreţia creştinismului“, Oradea, 2011, p. 13).
    Deşi pândită şi ea de secularizare, societatea românească încă mai poartă voalul vechilor tradiţii ortodoxe. Acest lucru este demonstrabil prin viaţa liturgică pe care cei mai mulţi dintre cona­ţionalii noştri o practică intens, regăsindu-se în fiecare duminică şi sărbătoare pe culmea evenimentului euharistic. În acest context, fără să conştientizeze repercusiunile propriei existenţe, ateul se autosustrage de la vistieria bunurilor vivicatoare. Fără acestea, spune Petre Ţuţea, „omul rămâne un animal raţional şi muritor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Absolutul religios creştin ne scoate din neliniştile infinitului şi nedeterminării, deoarece ideea de limită, trăită de om în univers, nu poate fi depăşită decât religios” (Jurnal cu Petre Ţuţea, Bucureşti, 1992, p. 186).
    Arhid. Ioniţă Apostolache
    ( Sursa: http://ziarullumina.ro/autonomia-si-ateismul-incercarile-omului-contemporan-104655.html, accesat 24.08.2015)

Comments are closed.