DIN TĂRÂMUL DORULUI ÎN ŢARA FĂGĂDUINŢEI ŞI ÎNAPOI – PARTEA II

null

„Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor.” (Matei 13, 43)

    O, pământ binecuvântat, pe care Maica Preacurată aşezându-se, istovită de drumul greu, născu pe Mântuitorul Lumii! O, fericite stâncă, al cărei veşmânt de ţărână odihni pe Fiul lui Dumnezeu înveşmântat în trup de ţărână! Ne bucurăm cu o urmă de egoism de faptul că sunt puţini pelerini la închinare, ceea ce ne permite să zăbovim aici, şi parcă nu mai vrem să plecăm – glasurile noasatre se fac cu totul inimă, în mlădierile Troparului şi Condacului Naşterii Domnului. Nişte tineri pelerini din Grecia se oferă să ne facă poze – ne înţelegem atât de bine! Vechii elini şi vechii sciţi vorbesc aceeaşi limbă în Bethlehem – pământul Iudeii: cu adevărat, nu mai este elen şi iudeu, barbar, scit, rob ori liber, ci TOATE ŞI ÎNTRU TOŢI HRISTOS, Cel ce S-a născut aici, pentru cei de aici şi de pretutindeni.
    În imediata vecinătate a Bisericii Nativităţii se află Grota Laptelui (locul în care, după o veche şi pioasă tradiţie, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ar fi făcut primul popas, cu prilejul fugii în Egipt, pentru a-L alăpta pe Pruncul Iisus). Vizităm şi acest vechi loc sacru al creştinismului, deasupra căruia catolicii au ridicat o biserică. Aici pot fi admirate mai multe reprezentări (printre care şi una de factură bizantină) ale Maicii Domnului Galactotrophoussa ( = Hrănitoarea cu lapte, în greceşte). Apoi urcăm în autocarul care ne poartă prin minunatele locuri ale Ţării Sfinte şi ne reîntoarcem în Cetatea Ierusalimului, pe care cu o zi înainte am admirat-o doar de dincolo de geamul maşinii.
    Pătrundem în Cetate prin Poarta Sionului – sunt şapte porţi în zidul construit din cuburi imense de piatră, care înconjoară astăzi Oraşul Vechi. În perioada regalităţii iudaice, zidul înconjura dealul (muntele) Sionului pe la poalele sale, prin marginea celor două văi care îl încadrează: Valea Chidronului (sau a lui Iosafat, în care adepţii celor trei mari religii monoteiste – creştinismul, iudaismul şi islamul – cred că va avea loc Judecata de Apoi) şi Valea Ghehenei. Acel zid a fost însă distrus de împăratul Hadrian (117-124) la finalul celei de-a doua revolte iudaice, când Ierusalimul însuşi a devenit oraşul Aelia Capitolina, într-o disperată încercare de a şterge până şi pomenirea lui de pe faţa pământului. Zidul actual se datorează sultanului othman Suleyman Magnificul (1494-1566) şi acoperă un perimetru mai restrâns, fiind zidit pe coasta dealului, aproape de vârf. Când celebrul sultan a aflat că zidul nu fusese construit pe locul original, a dispus executarea proiectanţilor şi arhitecţilor; trupurile lor au fost înhumate lângă Poarta Jaffa, în spiritul ancestral al mitului jertfei pentru creaţie. Zidul însă – realizare arhitectonică de excepţie – dăinuie până astăzi, iar cele şapte porţi sunt amplasate în locurile corespunzătoare porţilor iniţiale, aflate în vale.
    Poarta Sionului ne oferă cel mai uşor acces în Vechiul Sion, străjuit la intrare de o statuie a regelui David, reprezentat ca poet – cântând la harpă. Statuia, inaugurată de curând, a devenit un veritabil … sfinx al Israelului, căci iudeii ultra-religioşi, adversari prin tradiţie ai „chipurilor cioplite”, au vandalizat-o în repetate rânduri şi au reuşit să-i rupă nasul. În cetatea Sionului vizităm, pentru început, Foişorul Cinei – locul unde tradiţia catolică, începând cu perioada cruciadelor, identifică derularea Cinei celei de Taină şi instituirea Sfintei Taine a Euharistiei. Este o sală destul de mare, cu tavanul înalt şi boltit în arce gotice, în ton cu forma ferestrelor, şi aduce aminte de sălile de festivităţi ale cavalerilor din Evul Mediu Clasic. Citim aici din Sfânta Evanghelie de la Luca, relatarea Cinei celei din urmă pe care a celebrat-o Domnul nostru Iisus Hristos, alături de Sfinţii Apostoli înainte de mântuitoarele Sale Pătimiri. E clar că undeva, în spaţiul destul de restrâns al Sionului, Hristos Domnul a luat această ultimă Cină şi a oferit prima Euharistie. Chiar dacă poate nu este tocmai acesta locul, n-avem cum să greşim cu mai mult de câteva zeci, eventual câteva sute de metri. Foişorul se află la etajul I al unui imobil, al cărui parter este ocupat de o sinagogă în care se roagă cu voce tare iudeii „religioşi” – se pare că aici ar fi mormântul marelui rege David, exponentul cel mai des invocat al monarhiei iudaice în perioada ei de maximă strălucire. Vizităm şi acest loc, încercând să nu deranjăm rugăciunea celor prezenţi în sinagogă.
    De aici ne îndreptăm spre mănăstirea benedictină a Adormirii Preasfinte Născătoare de Dumnezeu, zidită pe locul casei Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan – ucenicul cel iubit, căruia Mântuitorul, fiind în chinuri pe Cruce, i-a încredinţat-o pe Maica Sa. În această casă a murit cu trupul Preacurata Fecioară, iar Fiul ei i-a primit sufletul cel cu totul neîntinat şi l-a dus în locaşurile cereşti, pentru ca trei zile mai târziu ucenicii să constate că i-a mutat şi trupul din mormântul săpat în capătul Grădinii Ghetsimani, la poalele Muntelui Măslinilor (Eleonului) dinspre Valea lui Iosafat. În perioada bizantină s-a ridicat o primă biserică pe locul casei în care Maica Domnului a adormit. Această biserică a fost însă distrusă. Mult mai târziu, terenul a ajuns în posesia kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei, care i-a adus aici pe benedictinii germani şi a finanţat ridicarea unei mănăstiri, care imită catedrala din Aachen, cu hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Construcţia s-a finalizat în anii 20 ai secolului trecut. Înăuntru admirăm mai multe mozaicuri în stil bizantin (amintind de prima bazilică existentă pe acest loc), iar la subsol, un sarcofag de piatră cu chipul Maicii Domnului – adormită; pereţii locaşului de la subsol sunt împodobiţi cu repezentări ale Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – în dreptul picioarelor chipului sculptat pe sarcofag admirăm, cu vădită satisfacţie, icoana ortodoxă a acestui praznic, pictată de Fraţii Moroşanu. Întâlnirea cu românii şi cu Maica Domnului, peste ţări şi veacuri, ne însufleţeşte să cântăm troparul: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare!”.
    Mergem apoi spre cel mai sfânt loc al iudeilor, unde Domnul nostru Iisus Hristos a predicat de atâtea ori şi unde a strigat în zilele de sărbătoare: „Eu sunt Lumina lumii”! – locul Templului din Ierusalim, zidit pe colina Moria din faţa Sionului. Coborând treptele aleii terasate de pe coasta Sionului, încadrată de vestigii ale oraşului roman şi bizantin, admirăm imensa esplanadă a templului. Pietrele de la bază, de dimensiuni gigantice, sunt într-adevăr din vremea lui Irod cel Mare (37-41 d.Hr.) şi din ele se plămădeşte esplanada înaltă de câteva zeci de metri, la al cărei capăt dinspre răsărit ieşeau în vechime preoţii iudei cu trâmbeţele, să facă anunţuri de intreres public. Aceasta era aripa templului, de unde satana L-a ispitit pe Mântuitorul să Se arunce, pentru a testa purtarea de grijă a lui Dumnezeu. La colţul acestui zid monumental s-a descoperit de curând chiar piatra pe care se aşeza preotul sau levitul care suna din trâmbiţă, piatră purtând inscripţia ARIPA TEMPLULUI, în limba ebraică.
    Deasupra esplanadei se ridica în vechime Templul Sfânt al evreilor. Conform proorociei Mântuitorului, nu a rămas din el piatră pe piatră, care să nu se risipească. Pe marginea esplanadei cavalerii templieri au construit o biserică, transformată mai târziu în moschee, şi care dăinuie până azi. Iar în centru, pe locul unde fusese templul, se înalţă astăzi monumentala moschee „ a lui Omar” – loc sacru al Islamului, de unde musulmanii cred că Mahomed a fost ridicat la cer, pentru a i se dicta legile dumnezeieşti, şi apoi s-a coborât pe pământ cu aceste legi. Locul se află sub administraţia regatului Iordaniei, al cărui monarh, Hussein bin Talal (1935-1999), a ctitorit lucrarea de aurire a imensului dom, devenit emblematic pentru Ierusalimul de azi. Moscheea însăşi este cunoscută ca „domul stâncii”, ea conservând între ziduri stânca de pe care Mahomed ar fi fost ridicat la cer. Se crede că această stâncă ar fi o rămăşiţă din „sfânta sfintelor” – altarul templului iudaic; în acest caz, ea are pentru creştini o însemnătate aparte: este o metaforă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, stânca de care s-a zdrobit întregul edificiu a Legii celei Vechi. Ne apropiem astăzi doar până la baza esplanadei, adică în perimetrul aflat sub jurisdicţia statului Israel. Evreii cinstesc în mod deosebit aceste pietre: pentru ei, acesta este Zidul Plângerii, unde se roagă în fiecare zi o mulţime de iudei religioşi. „Pentru ce se roagă ei?” – îl întrebăm pe ghidul nostru. „Pentru Mesia! Pentru venirea lui Mesia…” ni se răspunde, marcând unul dintre marile puncte comune ale creştinismului şi iudaismului, şi anume aşteptarea Mântuitorului. Desigur, ei aşteaptă prima Lui venire, noi o aşteptăm pe cea de a doua, când Se va arăta în slava Sa dumnezeiască, în calitate de Judecător al celor vii şi al celor morţi. Atunci cei ce L-au primit de prima dată şi L-au acceptat ca Fiu al lui Dumnezeu, vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Atingem şi noi aceste pietre, atât de venerate de iudei, şi slăvim pe Domnul nostru Iisus Hristos, care ne-a izbăvit din slabele înţelesuri ale Testamentului robiei, redându-ne libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu. La Zidul Plângerii se şi încheie cea de-a doua zi a peregrinării noastre prin Israel. Ieşim din Sfânta Cetate prin „Poarta Gunoaielor” şi ne întoarcem la hotel, pentru o nouă seară de discuţii pe teme spirituale, legate de locurile pe care le-am vizitat.
    Ziua a treia era menită să marcheze punctul culminant al trăirilor noastre spirituale în Ţara Sfântă, iar ploaia aşternută încă de dimineaţă nu a avut darul de a ne închide la adăpost. Rugăciunile dimineţii se citesc, ca de obicei, în microbuz, pe drumul spre Sion. Ghidul ne atenţionează asupra unor ruine risipite printre trunchiurile de măslini, la intrarea în Ierusalim dinspre Bethlehem: aici a fost odinioară o biserică bizantină de formă octogonală, închinată Fugii în Egipt. Nici istoricii noştri bisericeşti nu ştiau nimic despre această biserică, rămăşiţele ei fiind descoperite de foarte puţină vreme. Urcăm pe muntele Eleonului (Măslinilor), unde se află mai multe locaşuri de cult, închinate Înălţării la cer a Domnului nostru Iisus Hristos. Primul care ni se înfăţişează privirii este cel catolic, ctitorie a kaiserului german Wilhelm al II-lea, la fel ca biserica Adormirii Maicii Domnului, pe care am vizitat-o în ziua precedentă. În anul 1898 kaiserul a făcut o vizită la locurile sfinte şi a achiziţionat un teren imens pe Muntele Măslinilor, unde a ctitorit, în anii următori, un spital ce purta numele soţiei sale, „Augusta Victoria”, şi o minunată biserică a Înălţării Domnului, existentă până astăzi. În vecinătate au şi ruşii un teren de largi dimensiuni, cu o preafrumoasă livadă de măslini, în mijlocul căreia se înalţă mănăstirea Înălţării Domnului. Lângă zidul de miazăzi al bisericii de aici, atingem piatra pe care au odihnit tălpile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la Înălţarea Domnului Hristos la cer. Mănăstirea este de maici, şi una dintre ele, încărcată de ani, vorbeşte destul de bine româneşte; a plecat din Ţară în anii 80 ai secolului trecut, după ce a văzut cu ochii ei minunea de la mănăstirea Neamţ, cu pământul care se ridica deasupra locului unde erau astrucate sfintele moaşte ale unui cuvios necunoscut. Maica ne arată nişte pete mari, roşii, pe pardoseala pe care noi călcăm cu indiferenţă, mult prea atenţi la podoabele interioare ale bisericii: sunt semne ale masacrului făcut de perşi în anul 614, la cucerirea Ierusalimului, când le-au ucis cu cruzime pe cele câteva zeci de monahii ale mănăstirii bizantine ce fiinţa aici, pe locul unde astăzi se află chinoviul rusesc. Ce viaţă şi ce moarte dătătoare de viaţă ştiau a duce oamenii acelei vremi!
    Aceeaşi monahie ne conduce într-o altă biserică a mănăstirii, de dimeniunii mai mici, închinată Înaintemergătorului Domnului. Aici putem vedea locul unde a fost aflat întâia şi a doua oară capul Sfântului Ioan Botezătorul, însemnat printr-o adâncitură circulară în pardoseală. Pentru noi, ca români, fiecare amintire a slăvitului Înaintermergător este un prilej de bucurie duhovnicească, ştiind că sfintele sale moaşte au fost păstrate în Ţara Românească până la anul 1516, când binecredinciosul voievod Neagoe Basarab (1512-1521) le-a dăruit Muntelui Athos, în schimbul moaştelor Sfântului Ierarh Nifon. De aceea toţi domnitorii noştrii purtau cucernic în titulatura oficială scumpul nume al Botezătorului: Io Mircea Basarab Voievod. Într-un act de cinstire ce înmănunchează multele veacuri în care ne-am bucurat de prietenia acestui prieten al Domnului, îngenunchem şi noi în faţa acestei scobituri şi sărutăm ascunzătoarea cinstitului cap.
    Dar noi suntem râvnitori după locul autentic al Înălţării Domnului aflat, de asemenea, pe muntele Eleon. Sfânta Împărăteasă Elena a ridicat deasupra lui o biserică, la începutul veacului al IV-lea. Trei sute de ani mai târziu, această biserică a fost distrusă de invadatorii perşi (autori ai păgâneştilor masacre cărora le-au căzut victime călugării şi călugăriţele din Lavrele: Sfântul Sava, Sfântul Teodosie, Hozeva, Înălţarea Domnului şi altele). Când, la începutul mileniului II, cruciaţii au cucerit aceste locuri de la arabi, ei au reconstruit şi biserica Înălţării Domnului, pe vechiul amplasament al basilicii ctitorite de Sfânta Împărăteasă Elena. Dar şi acest al doilea lăcaş de cult creştin a fost profanat şi devastat, scurtă vreme după aceea, de către mamelucii lui Saladdin (1174-1193). Astăzi funcţionează o moschee în acest loc. Deasupra stâncii de pe care S-a înălţat la cer Domnul nostru Iisus Hristos, musulmanii au ridicat un chioşc de zid cu cupolă. Este, de departe, cel mai smerit loc închinat Înălţării Mântuitorului, dar poate că tocmai de aceea ni se pare cel mai drag; şi urmând împărătesei Elena, îl considerăm locul autentic. Nu are nimc din maiestuozitatea locaşului german şi din strălucirea mănăstirii ruseşti, ambele închinate aceluiaşi eveniment. Împrejurul chioşcului e o curte circulară cu nisip. La intrare câţiva musulmani vând … suveniruri: cămile de jucărie! Iar înăuntru nu vezi decât simplitatea rece a zidurilor de piatră. Şi totuşi… e atâta spiritualitate aici! E atâta fior în plecarea genunchilor noştri şi-n aşezarea frunţii pe stânca Înălţării! Şi piatra aceasta, cât de mult povesteşte palmelor însetate care-o cuprind! Sufletele noastre sunt mângâiate, sunt mulţumite, sunt pline de amintirea şi, aş îndrăzni să spun, de prezenţa lui Hristos, ca un vas umplut până la refuz şi care se revarsă; bucuria noastră se revarsă în cântarea plină de însufleţire a troparului Înălţării Domnului: „Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru…” O inimă îndoită dă glas firav ispitei: „Oare avem voie să cântăm în moschee?”
    Dar cine ne va putea opri – cei trei musulmani care vând cămile de pluş? Nimeni şi nimic nu mai poate stăvili râvna fierbinte ce ne-a cuprins lângă această stâncă goală.
    De la slăvitul loc al Înălţării ne continuăm coborârea, pe coasta Muntelui Măslinilor, către Valea lui Iosafat: valea judecăţii de apoi, conform creştinismului, iudaismului şi islamismului. Pe această coastă se află şi cimitirul evreiesc, pentru că evreii cred că, la Judecata din urmă, un pod imens va uni coama Muntelui Măslinilor, (peste Valea Iosafat) cu Poarta de Aur din zidul Ierusalimului, iar cei înmormântaţi în vecinătate vor fi primii care să învieze şi să urce pe acest pod, pentru a se prezenta la Judecată. Şi astăzi, evrei din toată lumea se îngrămădesc să cumpere un loc de veci în cimitirul de pe Muntele Măslinilor, în speranţa asigurării primatului la învierea obştească şi la judecată: un mormânt aici costă zeci de mii de euro! Stăpânitorii musulmani de până la primul război mondial au încercat să taie evreilor acest avânt: au zidit Poarta de Aur, pentru ca podul sufletelor să nu se mai instaleze, şi şi-au amplasat cimitirul chiar în faţa Porţii, aşa încât să le-o ia înainte iudeilor la Judecată… Poposim preţ de câteva minute în cimitirul evreiesc, pentru a observa dispoziţia mormintelor (cu picioarele spre Ierusalim, aşa încât la înviere să privească spre Sfânta Cetate) şi pietrele mici aşezate pe lespezi: fiecare rudă care vizitează mormântul lasă câte o pietricică; astfel, ne putem da seama care mormânt a fost mai des vizitat. În imediata vecinătate a cimitirului vizităm un sit arheologic cu morminte din secolele I-II d. Hr., unele dintre ele iudeo-creştine. Descoperim cu încântare motive geometrice transferate şi conservate şi în arta populară românească: soarele stilizat încadrat în „roata vieţii” este identic cu imaginea sculptată în tiparele pentru caşcaval ale muntenilor noştri…
    Facem popas la biserica romano-catolică „Dominus Flavit” (Domnul a plâns), numită aşa pentru că din acest loc Mântuitorul nostru Iisus Hristos a privit Ierusalimul, înainte să intre în el în sunet de Osanale, şi a deplâns învârtoşarea lui în respingerea lui Mesia, ca şi apropiata lui distrugere. Într-adevăr, de aici se vede foarte bine întreaga panoramă a oraşului: cetatea lui David, muntele Sion cu vechiul Ierusalim, muntele Moria cu esplanada templului şi cu domul aurit al stâncii, unde, în vremea Mântuitorului, trona templul iudaic renovat de Irod cel Mare. Acest tablou a fost îmbrăţişat de privirea înlăcrimată a Domnului Hristos, când a zis: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am voit să adun pe fiii tăi, precum adună cloşca puii săi sub aripi, dar n-aţi voit… Iată, vi se lasă casa voastră pustie… (Matei 23, 37-38). Cum slujitorii de aici sunt în Liturghie, nu intrăm în capelă, pentru a nu-i tulbura. Citim numai în curte fragmentul evanghelic cu deplângerea Ierusalimului, cu privirea aţintită spre fascinantul oraş. Curând vom fi şi noi acolo, pe urmele Mântuitorului.
    În coborârea noastră spre Valea Chidronului, mai vizităm un loc, unde se crede că Domnul nostru Iisus Hristos poposea adesea cu ucenicii Săi, pentru a Se ruga. Cum se ştie că rugăciunea pe care El a recomandat-o încă fiind în Galileea este „Tatăl nostru”, sau rugăciunea domnească, catolicii au construit aici o biserică numită chiar „Pater Noster”, deasupra unei grote care ar fi putut servi drept loc de întâlnire şi rugăciune pentru Iisus şi ucenicii Săi. Aici vin creştini din toate colţurile lumii şi cântă sau rostesc rugăciunea „Tatăl nostru” în limbile lor naţionale. Cântă şi grupul nostru melodia notată de Anton Pann pentru acest text sacru, spre vădita uimire a pelerinilor de alt neam, care admiră poate pentru prima dată minunata noastră muzică bisericească. Pe zidurile împrejmuitoare, ca şi pe pereţii bisericii, sunt săpate chenare rectangulare cu textul rugăciunii domneşti, de fiecare dată într-o limbă diferită. Iniţial au fost 104 chenare, astăzi numărul lor a trecut de 170. Suntem îndemnaţi să căutăm locul unde este amplasat textul în limba română, dar privirile noastre se rotesc zadarnic de-a lungul zidurilor. Îl găsim abia înăuntru, în biserică, la locul cel mai de cinste: de-a dreapta altarului, într-un chenar mai mare decât celelalte. Aflăm că plasarea lui aici se datorează ajutorului substanţial pe care Regina Maria a României l-a oferit pentru zidirea acestei biserici.
    Din acest loc nu mai avem mult până la poalele Muntelui Măslinilor, unde se aşterne bătrâna şi nu mai puţin celebra grădină Ghetsimani. Aici se află mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, deasupra căruia se înalţă o slăvită biserică închinată acestui praznic, ale cărei prime faze de construcţie sunt adânc înfiripate în epoca bizantină. De-a dreapta şi de-a stânga treptelor largi care coboară până în grotă sunt alte două morminte: unul al Dreptului Iosif iar celălalt al dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana. La acestea avem să ne închinăm la ieşire. Deocamdată ne urmăm calea neabătuţi către mormântul Maicii Domnului, din adâncul grotei. Deasupra lespedei pe care a zăcut pentru puţină vreme trupul mort al Preasfintei Fecioare, s-a amenajat un baldachin încărcat cu icoane şi deschis numai pe două laturi. Părintele Anatolie, român de la Oneşti sau de la Târgu Ocna, ne informează cu bucurie că, la Liturghia ortodoxă ce se săvârşeşte zilnic aici, baldachinul – chioşc este folosit pe post de altar, iar ca Sfântă Masă se foloseşte însăşi piatra de mormânt a Maicii Domnului. Avem şi noi marea bucurie de a intra şi săruta această fericită lespede, dinaintea căreia fiecare se retrage mergând cu spatele, în semn de preacinstire faţă de aceea care a împrumutat Trup Celui fără de trup. De câte ori nu am participat, fiecare dintre noi, cu inima aruncată goală şi sinceră în faţa Maicii Domnului, la praznicul Adormirii ei! De câte ori i-am cântat Prohodul înconjurând cinstitele locaşuri! Şi iată că acum stăm chiar dinaintea mormântului ei, după ce am îndrăznit să-l şi atingem şi să-l sărutăm, şi nu ne mai putem opri din a o preaslăvi prin cântare: troparul „Întru naştere fecioria ai păzit”, condacul „Apărătoare Doamnă”, troparul „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te” curg ca un şuvoi nestăvilit, de-a dreptul din suflete. Iar la ieşirea de sub baldachin, o nouă bucurie ne întâmpină: icoana „Ierusalimiţa” sau „Ierusalimiteanca” a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
    Va continua.

2 Comments