DIN TĂRÂMUL DORULUI ÎN ŢARA FĂGĂDUINŢEI ŞI ÎNAPOI – PARTEA I

null

„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi”. (Evrei 13, 8)

    Oamenii se schimbă şi se succed generaţii după generaţii pe faţa pământului, locurile se schimbă sub imperiul trecerii ireparabile a timpului, şi totuşi… cel ce s-a făcut al lui Hristos este acelaşi, nu în împietrirea devenirii, ci într-o continuă mergere din putere în putere, spre descoperirea tot mai profundă a sinelui. E cu putinţă ca această cugetare să nu fie aplicabilă doar oamnilor, ci şi locurilor: locurile acelea minunate, pământul acela binecuvântat pe care l-au atins tălpile Mântuitorului, în ce măsură păstrează ele duhul vremurilor din urmă, când Dumnezeu-Fiul se preumbla cu trup omenesc printre oameni? Să afli şi să înţelegi acestea este, desigur, o provocare; un drum iniţiatic pe care nu mulţi dintre creştinii zilelor noastre şi-l permit, deşi o pioasă tradiţie din vechime păstrează amintirea unei obligativităţi morale a fiecărui credincios de a vizita locurile sfinte de la Ierusalim. Dorul după Hristos îi mână de două milenii pe creştinii din toate colţurile lumii, pe mare şi pe uscat, iar mai nou şi pe calea aerului, spre Ţara Sfântă (Palestina de odinioară, contemporanul Israel).
    Am mers şi eu, am mers şi noi acolo. Am fost pe urmele Egeriei, am văzut ce a văzut acea credincioasă din veacul al IV-lea, şi am auzit ceea ce şi ea a auzit. N-aş putea spune cât din ce a trăit ea am trăit şi noi, pelerinii de la Centrul Eparhial din Buzău, dar e cert că am revenit îmbogăţiţi spiritual, gata să mărturisim cu deplină conştiinţă: „Et în Arcadia ego!”
    Bucuria pelerinajului a fost înlesnită de condiţiile ca el să fie un adevărat pelerinaj: să călătoreşti prin Biserică şi ca Biserică, cu binecuvântarea ierarhului, cu lider de grup-teolog, cu o strategie vădit religioasă de bifare a obiectivelor de vizitat, iată ce oferă Centrul de Pelerinaje „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei. Şi pentru ca pacea şi bucuria dobândite la fiecare loc încărcat de sfinţenie să nu fie tulburat cu nimic, condiţiile de transport, de cazare şi masă au fost excepţionale! Ceea ce demonstrează că, în sfârşit, se poate. Se poate să fii român şi să-ţi permiţi acum o călătoie la locurile sfinte – cu adevărat spirituală şi în condiţii de maximă decenţă.
    Am plecat din Buzău luni, 9 februarie, în zorii zilei. Directorul Centrului de Pelerinaje, Domnul Valentin Banu, un fiu expert în ceea ce priveşte relaţiile interumane şi călătoriile cu specific religios, ne ajută să ne dezmeticim şi ne încurajează cu o ceaşcă de cafea fierbinte, la sediul Centrului din Buzău. Avem nevoie de încurajare. Majoritatea zboară pentru prima dat cu avionul, şi niciunul nu a fost vreodată în Ţara Sfântă. Cu excepţia domnului Banu, desigur, care ne va servi şi ca lider de grup. Trasportatorul local asociat de acelaşi neobosit director ne asigură drumul până la Aeroportul „Henri Coandă” din Otopeni, în condiţii de maximă siguranţă şi confort. Suntem 10 preoţi şi 4 laici în grup. Vom călători spre Ţara Sfântă cu o aeronavă a companiei aeriene EL AL (în traducere literală, SPRE CER), companie recunoscută pentru condiţiile de securitate sporită impuse clienţilor. Trecem fără probleme prin toate filtrele şi suntem îmbarcaţi întru-un Boeing 737, care decolează spre Tel Aviv la orele 10:50. Avem parte de un zbor liniştit, încântător chiar şi pentru cei aflaţi pentru prima dată la bordul unui avion: pe măsură ce aeronava se înalţă, vezi profilul tot mai bine definit al Bucureştilor (şi inevitabil îl compari cu imaginea bine-cunoscută de pe hartă); tresalţi la trecerea prin nori, apoi contemplezi înmărmurit lucrarea lui Dumnezeu zburând pe deasupra mării de lapte a norilor; o altă mare, Mare Mediterană, apa pe care s-au purtat corăbiile cu Sfinţii Apostoli în toată lumea cunoscută acum două mii de ani, ce înfăţişează privirii în toată splendoarea nemărginirii sale, de la câteva mii de metrii altitudine. Următorul moment de emoţie este vederea ţărmului israelit, cu plaja şi impunătoarele clădiri ale Tel Avivului. Aterizăm pe aeroportul Ben Gurion (poartă numele celui dintâi prim-ministru israelit), de unde suntem preluaţi de un microbuz şi de ghidul nostru evreu, domnul Ghiţă. Ghiţă (Gheorghe) Klein este evreu român născut la Timişoara, stabilit în Israel înainte de 1970, unde poartă numele de Ţvi Keren. Câteva luni pe an şi le petrece în România, pentru că este căsătorit cu o româncă, creştin-ortodoxă, şi au casă la Cluj. Ghiţă vorbeşte perfect limba română, poate cu un uşor accent ardelenesc; cu şoferul microbuzului, care este arab creştin (ortodox), se înţelege în ebraică. La doar câteva minute de mers cu microbuzul de la aeroportul Ben Gurion, se află localitatea Lod (Lida din epoca apostolică), unde ne întâmpină Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Suntem, aşadar, primiţi în Ţara Sfântă de un mare duce al Imperiului Roman. Sfântul Gheorghe, cel atât de iubit de români, a fost un nobil de origine capadociană, ajuns eparh în provinciile Orientului, în vremea împăratului Diocleţian (244-311). El şi-a avut reşedinţa în Lida, unde s-a şi încununat cu mucenicia pentru Hristos. Pe mormântul lui s-a construit o biserică ce aparţine şi astăzi cultului ortodox. E un lăcaş din primele secole creştine, cu trei nave (iniţial), fiecare cu propriul altar. Pictura catapetesmelor este identică cu cea practicată la noi la cumpăna veacurilor XVIII-XIX. Nava centrală are ca hram pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, cea din stânga – Intrarea în biserică a Maicii Domnului, iar în dreapta…, nava centrală se termică brusc cu un perete de piatră. A mai fost un altar aici, desigur. În vremea stăpânirii arabe însă, a fost demolat, împreună cu nava adiacentă. De peretele bisericii a fost lipită o moschee, în uz şi astăzi. De astfel strigătul muezinului de aici a fost prima muzică pe care am ascultat-o în Ţara Sfântă. Înăuntrul bisericii însă, nu se mai aude nimic… să fi fost ea izolată atât de bine, sau emoţia întâlnirii cu Sfântul Gheorghe a surpat orice gând străin şi a închis simţurile pentru lumea din afară? Într-o raclă din lemn sculptat, sunt expuse lanţurile cu care mucenicul lui Hristos a fost ţintuit de zidul închisorii. O, fericite lanţuri, care aţi îmbrăţişat încheieturile viteazului tânăr! Primiţi şi sărutările noastre, ale celor veniţi de pe tărâmul dorului-România. Coborâm în cripta de sub nava centrală, unde se află mormântul Sfântului Gheorghe. Piatra funerară de deasupra sarcofagului cu chipul martirului-ostaş sculptat, este umedă şi fiecare se străduieşte ca după ce s-a închinat şi a sărutat mormântul, să-şi înmoaie degetele în acest „mir” şi să-şi răcorească fruntea şi faţa. Cântăm troparul sfântului, se face ectenie întreită pentru toţi cei de acasă: chiriarhul nostru, toţi creştinii din Eparhie, toţi cei dragi ai noştri şi întreaga lume. Părăsim apoi locaşul Sfântului Gheorghe, pentru a ne continua pelerinajul prin Ţara Sfântă, numai că Sfântul Gheorghe nu ne părăseşte: ne va însoţi pretutindeni pe tărâmul vechii Palestine, unde el este atât de iubit, încât a devenit o emblemă a creştinilor de aici, la nivel naţional. Vedem şi aflăm astfel de lucruri pe care nu le ştiam: cu toţii cunoaştem (mă refer la absolvenţii de studii teologice, majoritatea în grupul nostru) că numele de Gheorghe vine din limba greacă şi înseamnă „lucrător de pământ, agricultor, ţăran”, dar nu mică ne-a fost mirarea să aflăm că şi în arabă numele sfântului nu a fost preluat în forma lui elină, ci s-a preferat utilizarea termenului propriu de Hader; hader desemnează verdele, pământul destinat lucrului în sudoarea frunţii, dar şi pe cel care lucrează pământul, şi chiar anotimpul primăvara. Iar Sfântul Gheorghe este, pentru arabii de aici, Abu Hader. De astfel mama sfântului era originară din Palestina, dintr-un sat de lângă Bethlehem care astăzi se numeşte… Abu Hader! Iar verdele a fost dintotdeauna culoarea reprezentativă pentru creştinii de aici, atât de fierbinţi cinstitori ai Sfântului Gheorghe. De la ei l-a preluat lumea arabă şi chiar religia mahomedană. Astăzi, culoarea naţională a arabilor palestinieni este verdele: până şi numerele de înmatriculare de la maşini sunt verzi sau alb cu verde. Toate casele de creştini din zona Bethlehemului pot fi identificate foarte uşor, după basorelieful sau Sfântul Gheorghe sculptat în peretele de faţadă!
    Noi ne continuăm drumul spre En Karem (Ain Karen), acea „cetate din ţinutul muntos al Iudeii”, unde locuiau preotul Zaharia şi soţia sa, Elisaveth, părinţii Sfântului Ioan Botezătorul. Este o mănăstire aici, pe locul casei lor, zidită iniţial de bizantini dar preluată de latini în timpul cruciadelor – mănăstirea Sfântul Ioan „din munte”, astăzi aparţinând franciscanilor spanioli. În curte, pe zidul din stânga, în chenare mari rectangulare se află înscris în mai multe limbi textul binecuvântării şi profeţiei lui Zaharia, rostit la ceremonia de circumcizie a Sfântului Ioan Botezătorul: „Binecuvântat este Domnul…” varianta în limba română este cea mai apropiată de biserică. Citim şi noi acest text, cu voce tare, apoi intrăm în lăcaşul de cult deservit de călugării franciscani; aici pot fi admirate câteva picturi din şcoala spaniolă. O galerie subterană închisă publicului care porneşte din zidul dinspre miazănoapte, conduce către mormântul bizantin – acolo se află osemintele sfinţilor slujitori care au deservit acest templu în perioada lui ortodoxă. Alături, pe acelaşi perete, o icoană tripartită post-bizantină ni-L înfăţişează pe Mântuitorul Iisus Hristos, încadrat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi de Înaintemergătorul Ioan. Pentru că biserica este construită deasupra casei părinteşti a Înaintemergătorului, putem pătrunde până pe acoperişul antic, conservat într-o nişă-grotă situată de-a stânga altarului. Este locul în care s-a născut Sfântul Ioan, şi în care tatăl său, bătrânul preot Zaharia, a rostit binecuvântarea-profeţie mai sus amintită, atât de importantă pentru creştinism.
    Tocmai pe dealul din faţă se află, după tradiţie, locul în care Elisaveth a întâmpinat-o pe Maica Domnului. De ce atât de departe? Pentru a înţelege, trebuie să ne imaginăm dispoziţia caselor din vremea aceea, ca şi perimetrul proprietăţilor. Casa preotului Zaharia se afla pe un deal (munte, cum socotesc iudeii aceste coline), iar grădina sau proprietatea lui se întindea până pe dealul din faţa casei. Aici, în această grădină, se afla Elisaveth când Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, purtând în pântece pe Domnul nostru Iisus Hristos, a ajuns în En Karen. Ea a salutat-o pe Elisaveth, iar când salutul Mariei a ajuns în urechile celei ce urma să-l nască pe Înaintemergător, bătrâna preoteasă a simţit pruncul săltând de bucurie în pântecele ei, iar ea s-a umplut de Duhul Sfânt şi a zis Maicii Domnului: „ Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul”
    Pe locul acestei minunate întâlniri franciscanii au ridicat o biserică. În curtea bisericii, pe un zid, sunt înscrise variante în foarte multe limbi ale imnului-răspuns rostit de Fecioara Maria. Dinaintea acestui zid citim şi noi acelaşi text din Sfânta Evanghelie de la Luca, apoi intrăm în cripta special amenajată ca loc propriu-zis al întâlnirii dintre Maria şi Elisaveth, unde cântăm imnul „Ceea ce eşti mai cinstită…”, cu stihurile din cântarea Maicii Domnului: „Măreşte suflete al meu pe Domnul…”. Deasupra acestei cripte se află biserica, pe care o vizităm. Câteva zeci de metri în amonte se află o mănăstire ruseasc, ortodoxă, cu turle aurite. La coborârea de pe „munte” ghidul nostru ne arată un arbore local, crescut în valea pe unde Elisaveth a fugit cu pruncul Ioan, atunci când Irod a poruncit uciderea pruncilor din munţii Iudeii (de altfel, ceva mai în adâncul văii există o altă mănăstire ortodoxă ridicată pe locul unde, după tradiţie, stânca i-a acoperit pe cei doi fugari – mamă şi fiu – de sabia nimicitoare a ostaşilor lui Irod). Acest arbore, întâlnit în valea amintită şi în genere în pustiul Iudeii, face nişte fructe numite „lagouth”. Cu acestea se hrănea Sfântul Ioan Botezătorul. Traducerile româneşti ale Bibliei menţionează că Înaintemergătorul Domnului s-ar fi hrănit cu lăcuste, dar este vorba despre acest fruct, numit lagouth. Cât despre mierea sălbatică, aceasta nu era altceva decât o fiertură de fructe, în chipul dulceţurilor de azi. La baza celor două dealuri (cel cu casa Înaintemergătorului şi cel cu locul întâlnirii dintre Maica Domnului şi Elisaveth), se află un izvor, numit Fântâna Fecioarei Maria. Conform tradiţiei, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, obosită după un drum lung de aproximativ o săptămână, din Nazareth până în Iudeea, s-a odihnit şi şi-a astâmpărat setea.
    Suntem deja în „ţinutul muntos al Iudeii”, aşa că Ierusalimul şi Bethlehemul nu sunt departe. După câteva minute de mers cu maşina, se deschide în faţa ochilor noştri panorama Sfintei Cetăţi, cu imensul zid împrejmuitor construit de sultanul Suleyman Magnificul. Ierusalimul, „centru al pământului”, loc sacru al celor trei mari religii: iudaismul, creştinismul şi mahomedanismul, locul atât de fierbinte deplâns şi iubit de Mântuitorul Iisus Hristos, metaforă a Bisericii şi a Împărăţiei cerurilor! Deocamdată nu vizităm nimic în Ierusalim, ci trecem mai departe, spre Bethlehem, oraş lipit astăzi de capitală. Suntem cazaţi la Shepherd Plaza, hotel aparţinând unei familii de arabi creştini.
    Bethelehemul este zona cu cea mai mare concentraţie de populaţie creştină din Ţara Sfântă. Numai în oraş sunt undeva între 18.000 şi 20.000 de creştini, mai mult de jumătate dintre ei fiind romano-catolici, iar restul ortodocşi (la nivel internaţional, termenul de ortodox este utilizat de foarte multe culte: copţii, etiopienii, siro-iacobiţii etc.) toţi se prezintă ca ortodocşi, titulatură inclusă şi pe tăbliţele centrelor lor religioase, administrative, şcolare, filantropice. Dacă ne referim la cei care mărturisesc întocmai adevărul de cedinţă al Bisericii noastre, aceştia se numesc greco-ortodocşi. Atât încât, şi în amonte de Bethelehem, sunt sate ale arabilor creştini fiecare cu câte o populaţie de cca. 8.000 de locuitori, în care majoritari sunt ortodocşii. Aşezarea din vale se numeşte Bet-Ţahour = Casa Păstorilor.
    A doua zi a pelerinajului nostru începe pe calea ce desparte Bet-Ţahour de Bethelehem, coborând de-a lungul Văii Chidronului sau Văii Iosafat (în care va avea loc Judecata de Apoi) până la mănăstirea Sfântul Sava cel Sfinţit din pustia Iudeii. Casele arabilor întâlnite în drumul nostru poartă pe faţadă basorelieful cu Abu Hader, adică Sfântul Gheorghe. La mănăstirea întemeiată de Cuviosul Sava cel Sfinţit în secolul al IV-lea, se ajunge pe un drum abrupt dar bine asfaltat, săpat de secole în relieful carstic al pustiei. Împrejur se află peşteri în care s-au nevoit sihaştrii, de-a lungul istoriei zbuciumate a acestor locuri. Pe zidul împrejmuitor al mănăstirii se observă pietre din diferitele faze de construcţie; în zonele superioare, pietrele sunt din ce în ce mai mici şi neîntărite cu mortar: aceasta pentru ca orice duşman dinafară, care ar vrea să pătrundă în mănăstire, să nu poată folosi nici un sistem de prindere şi escaladare a zidurilor. Cuviosul Sava, fondatorul acestei Lavre, s-a născut în Capadocia bizantină, pe la anul 438 şi a intrat de la o vârstă foarte fragedă în viaţa monahală. El a venit în aceste locuri din dragoste pentru Mormântul Domnului Hristos şi pentru slăvita Lui Înviere, dar şi în căutare de linişte desăvârşită. Numai că zecile, apoi sutele de ucenici care s-au strâns în jurul acestui pustnic din Valea lui Iosafat, atraşi de faima lui duhovnicească, l-au silit să întemeieze o lavră – această lavră – şi să caute condiţii cât mai bune de vieţuire pentru ostenitorii de aici. Sfântul Sava se ruga fierbinte şi constant pentru aflarea unei surse de apă, pentru ca ucenicii să n-o mai transporte de la distanţe mari, iar Dumnzeu i-a răspuns neîntârziat la cererea sa: într-o noapte, stareţul a văzut, pe dealul din faţa malului abrupt cu peştera în care se nevoia, un măgăruş, care scurma cu piciorul în piatră şi apoi bea din acel loc. El a înţeles atunci că acolo TREBUIE să se facă o mănăstire, deasupra sursei de apă. Izvorul a fost amenajat şi întreţinut de monahii din diferite epoci de locuire a mănăstirii, începând cu Sfântul Sava cel Sfinţit, şi a oferit dintotdeauna exact atâta apă câtă avea nevoie comunitatea, pentru băut. Şi astăzi el izvorăşte apă ca să îndestuleze întocmai necesarul celor 13 călugări care se nevoiesc aici. Desigur, din această apă binefăcătoare părinţii oferă şi pelerinilor.
    Odată ajunşi la poarta minusculă, din lemn, ne anunţăm dorinţa de pătrundere în incintă prin acţionarea clopotului mic de la intrare. Timp de minute bune nu ne deschide nimeni. Aflăm de la ghidul nostru că părinţii de aici urmează un program foarte strict de vieţuire, după ora bizantină: finalul zilei, adică orele 12 noaptea, reprezintă pentru ei ultima geană de lumină pe care o dă soarele, apunând în spatele malului Văii Chidronului. Ceea ce înseamnă că dimineaţa şi prima parte a zilei sunt pentru ei în toiul nopţii, când săvârşesc Utrenia şi Sfânta Liturghie (acelaşi program este observat întocmai ca la Sfântul Sava, de călugării români de la Petru-Vodă; de altfel doi dintre ei fac parte acum din această obşte din pustiul Iudeii: părintele Calinic şi părintele Mercurie). Ca urmare a acestui program, nevoitorii de aici servesc masa la orele 900- 930 ale dimineţii: e singura hrană pe care o primesc. Ne cuprinde sfiala aflând aceste amănunte şi hotărâm să nu insistăm cu acţionarea clopotului de la intrare. Vom aştepta cuminţi să se deschidă poarta, ceea ce se şi întâmplă peste puţină vreme. Călugărul care ne pofteşte înăuntru îi delimitează foarte strict pe neo-ortodocşi: nu au voie să intre. De asemenea, în afara zidurilor rămân şi femeile, căci aceasta este rânduiala pe care a hotărât-o încă Sfântul Sava pentru mănăstirea sa: ca urmă de femeie să nu calce în incintă. Chiar mama sfântului, care s-a călugărit la bătrâneţe, nu a locuit în Lavră, ci în afara zidurilor, pe o înălţime unde cuviosul ei fiu i-a ridicat un turn. Turnul există şi astăzi şi este vizitat de către femeile care nu au acces în incinta mănăstirii. Tot pentru mângâierea lor, un părinte aduce la poartă apă din izvorul Cuviosului Sava şi o raclă cu mai multe sfinte moaşte, spre închinare. Bărbaţii vizitează, în cetatea de piatră, mormântul iniţial al Sfântului Sava cel Sfinţit, apoi biserica mare a mănăstirii, strălucitor împodobită cu pictură, policandre, candele şi toate celelalte odoare. Dar cel mai preţios odor este racla cu trupul întreg nestricat şi de minuni făcător al Cuviosului Sava, îmbrăcat în schima monahală. Racla se află în partea dreaptă a bisericii, iar în continuarea ei spre altar, lipit de acelaşi perete, este un iconostas cu o copie a icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în faţa căreia s-a rugat Sfântul Ioan Damaschin (în chiar acest loc) să-i fie vindecată mâna tăiată pentru mărturisirea adevărului de credinţă. Din biserică se trece într-un balcon-foişor de unde poate fi admirată Valea lui Iosafat şi malul din faţă, cu chilia săpată în piatră a Sfântului Sava cel Sfinţit, înconjurată de chiliile altor nevoitori. În acest cuib de vulturi crescut din stâncă s-au scris slujbele noastre bisericeşti şi s-a stabilit rânduiala lor, în ceea ce numim astăzi „Tipicul Sfântului Sava”. Tot aici, un alt mare nevoitor, Sfântul Ioan Damascin, a pus bazele muzicii bisericeşti bizantine, a compilat Octoihul (una dintre cele mai importante colecţii de cântări) şi a scris primul tratat de Dogmatică creştină. Iar tratatul de Logică al acestui autor a servit până târziu în secolul al XIX-lea ca unic manual pentru această disciplină în limba română! Şi mormântul Sfântului Ioan Damaschin se află aici. Din admiraţie pioasă pentru aceşti corifei ai credinţei cântăm, cu emoţie, troparele scrise în cinstea lor.
    De aici plecăm spre o altă Lavră celebră, ce datează din aceeaşi perioadă: mănăstirea Sfântului Teodosie – Începătorul vieţii de obşte (Chinoviarhul). Ca şi Sfântul Sava cel Sfinţit, el era tot capadocian şi a venit în Ţara Sfântă cu numai cinci ani înaintea Sfântului Sava, organizându-i pe pustnicii de aici în comunităţi (obşti monahale) supravegheate şi îndrumate spiritual de el. Accesul spre această mănăstire se face mult mai uşor, ea fiind amplasată chiar lângă un drum actual principal. Accesul în incintă este, de asemenea, permis și femeilor; mai ales că mănăstirea este astăzi de maici, şi mai ales că toate trei (căci atâtea se nevoiesc astăzi în Lavra Sfântului Teodosie) sunt românce. Este o mângâiere să auzi dulcele grai românesc la atâta depărtare de Ţară. Iar priveliştea din incintă este de-a dreptul încântătoare – mulţime de plante, ca într-o oază, îngrijite cu gingaşă dăruire de maici, încadrează biserica de un alb dumnezeiesc. Înăuntrul ei, noul se îngemănează fericit cu vechiul. Biserica este nouă şi împodobită ca o mireasă, dar ridicată întocmai pe vechea fundaţie, de la cumpăna secolelor V-VI. În pardoseală sunt amenajate locuri în care se poate vedea mozaicul original, din vremea Sfântului Teodosie. Câteva zeci de sfinte moaşte sunt expuse credincioşilor, spre închinare, într-o raclă din lemn frumos lucrată. O peşteră aflată în curtea mănăstirii conservă câteva morminte celebre: este vorba, în primul rând, despre mormântul Sfântului Teodosie (ale cărui moaşte au fost răpite de cruciaţi şi duse la Roma, unde se află şi astăzi), apoi mormântul Sfintei Sofia – mama Cuviosului Sava cel Sfinţit, mormântul Sfintei Evloghia – mama Cuviosului Teodosie Chinoviarhul, mormântul Sfintei Teodora – mama Sfinţilor Cosma şi Damian, mormântul Sfântului Ioan Moscul, autorul celebrei cărţi „Limonarul”, şi mormântul Sfintei Maria, soţia Mucenicului Xenofort şi mamă a altor doi martiri, Sfinţii Arcadie şi Ioan. De ce este această grotă atât de importantă şi de ce a ales Sfântul Teodosie să-şi zidească aici mănăstirea sa? De ce atâtea cuvioase femei şi sfinţi din vechime au fost înmormântaţi aici? După o veche tradiţie, cunoscută încă din secolul al V-lea, aceasta era, de fapt, Grota Magilor: locul unde cei 3 magi s-au ascuns în drumul de întoarcere spre ţara lor, după ce se închinaseră Pruncului Dumnezeiesc şi Maicii Sale Preacurate, şi după ce luaseră poruncă în vis de la înger ca să nu mai treacă pe la Irod.
    Ne despărţim cu greu de acest loc unde ne-am putut înţelege cu maicile în limba noastră scumpă şi ne continuăm drumul înapoi spre Bethlehem, cu oprire în Bet Ţahour (Casa Păstorilor), localitatea creştină amintită şi mai înainte. Aici se află Peştera Păstorilor, locul unde a răsunat pe pământ prima cântare îngerească, spre slava Fiului lui Dumnezeu Cel Întrupat: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!” Se pare că cei 3 păstori au rămas profund marcaţi de măreţia evenimentului pe care îl trăiseră (şi este şi firesc să se fi întâmplat aşa), căci ei au ţinut să fie înmormântaţi în acelaşi loc. Aici cântăm şi noi primul stih din Doxologia Mare, în greceşte, aşa cum l-a consemnat Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca: „Δοξα εν υψιστης θεω παι επι γης ειρηνην εν ανθρωποις ευδωκια”; iar în amintirea credincioşilor şi de-Dumnezeu-Văzătorilor păstori interpretăm colindul „Trei păstori se întâlniră”. Ceea ce ne stârneşte interesul este fântâna din curtea mănăstirii greco-ortodoxe ridicată pe locul acestui eveniment, fântână ce are înscris pe frontispiciu următorul text, în limba greacă, a cărui pronunţie este identică atât într-o citire de la stânga la dreapta, cât şi într-una de la dreapta la stânga: „Νηψον ανορηματα μυ μοναν ωψειν = Spălaţi-vă cunoştinţele, nu numai mâinile!”. Câţi dintre noi am absolvit Seminarul Teologic din Buzău, ne amintim cu nostalgie dar şi cu vădită satisfacţie de Părintele Profesor (şi Director, pentru multă vreme) Manea Cristişor, care ne povestea adesea despre această fântână şi despre textul înscris pe frontispiciul ei.
    Din acest loc ne îndreptăm spre punctul culminant al celei de-a doua zi din pelerinajul nostru: Biserica Naşterii Domnului din Bethlhem, zidită de Sfânta Împărăteasă Elena la începutul secolului al IV-lea, deasupra peşterii în care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu L-a născut cu trup pe Cel mai înainte de veci -aşteptarea neamurilor. Biserica se află în centrul oraşului (mai bine zis, centrul administrativ şi cultural al Bethlehemului s-a organizat, din cele mai vechi timpuri, în jurul acestui monumental locaş de cult). Cu cât ne apropiem, străbătuţi de un nebănuit fior duhovnicesc, de intrarea în Biserica Nativităţii, cu atât devenim mai conştienţi de aspectul de citadelă inexpugnabilă pe care-l crează zidurile ei. În contrast cu ele, intrarea este minusculă; dar ghidul ne atenţionează să observăm delimitările în zid poziţionate mult deasupra intrării actuale: ele indică locul unde se aflau uşorii porţilor de intrare, până în perioada cruciadelor: intrarea era cu adevărat monumentală, ca un hău imens deschis în trupul zidului de piatră, şi putem să ne închipuim că şi porţile cu care împăratul Iustiniam I cel Mare (527-565) dotase acest locaş, rectitorit de el pe locul celui din perioada constantiniană, trebuie să fi fost impunătoare: în orice caz, datorită dimensiunilor, e cu neputinţă să fi fost manevrate de o singură persoană. Intrarea minusculă de acum e o moştenire cruciată sau post-cruciată; a fost unica soluţie de a-i împiedica pe cuceritorii mameluci să intre călare în sfântul locaş. Dar odată intrat înăuntru, pelerinul pierde orice impresie legată de mieime – doar propria micime o resimte din ce în ce mai pregnant, căci Templul Naşterii Domnului se înalţă deasupra creştetului său ca un nesfârşit palat de văzduhuri, sprijinit pe coloane gigantice care separă cele 3 nave. Sunt peste 60 m. lungime, în capătul cărora poate fi admirată probabil cea mai frumoasă catapeteasmă din lume: lucrată în lemn de nuc, atât de minuţios şi mărunt meşteşugit sculptată, îmbrăcată apoi în aur, ea a fost donată Bisericii Naşterii Domnului de Şerban Cantacuzino, domnitorul Ţării Româneşti (1688-1714). Icoanele care o împodobeau par vii, grăind de dincolo de lumea mărginită cu pelerinii însetaţi după adevăr! De-a dreapta altarului, în capătul nişei de aici, este aşezată spre închinare icoana Maicii Domnului – Bethlehemiţa, reprezentare unică şi lesne de recunoscut a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, datorită zâmbetului larg pe care îl afişează (toate chipurile sfinţilor din icoane zâmbesc – mă refer aici la icoanele bizantine oricât de îndurerată sau încruntată ar fi privirea, la colţul buzelor se poate observa un bâmbet discret; zâmbetul Betlehemiţei este însă mult mai evident şi în acelaşi timp plin de cucernicie, pentru că aici, la Bethlehem, e singurul loc în care Maica Domnului a fost cu adevărat fericită, dând naştere Mântuitorului Iisus Hristos şi primind închinarea păstorilor şi a magilor; odată cu răscumpărarea Pruncului la templul din Ierusalim, eveniment petrecut cu 40 de zile după Naştere, Maica Domnului va recunoaşte gradual şi durerea misiunii de Mamă a Celui Făgăduit, după cuvântul lui Simeon: „Iar prin însuţi sufletul tău va pătrunde sabia…”). Această icoană este făcătoare de minuni, şi milioanele de creştini care trec anual pe la Bethlehem îşi pleacă genunchii şi fruntea cu smerenie înaintea ei, crezând cu tărie că au şi primit dezlegare cererilor. La fel facem şi noi: la întoarcerea în ţară sau chiar în aceeaşi zi, la telefon, aveam să primim veştile cele bune – nespus de bune. După închinarea în faţa icoanei Maicii Domnului, se pătrunde, printr-o cale de acces spre stânga, în Peştera sfântă unde acum două milenii S-a născut cu trup omenesc Dumnezeu-Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Locul exact al Naşterii este însemnat cu o stea, al cărei spaţiu central permite ieşirea din pardoseala de marmură a unui fragment din stânca originală a grotei. Steaua de aur a fost amplasată prima dată în 1717; mai târziu, în decursul veacului al XVIII-lea, ea a fost furată de mâini necuvioase. Părinţii de aici au cerut ajutor în lumea creştină pentru reaşezarea unei stele de aur pe stânca Naşterii Domnului. Cel care a răspuns cu osârdie acestei chemări sfinte a fost domnitorul Ţării Româneşti Constantin Mavrocordat (1711-1769): el a donat preafrumoasa podoabă în formă de astru, care poate fi admirată şi astăzi în Biserica Nativităţii şi pe care o ating şi o sărută milioanele de pelerini. Ne aplecăm şi noi, cuprinşi de fiorul sacru al întâlnirii cu Hristos, deasupra stelei minunate şi sărutăm LOCUL: acum două mii de ani, aici, în această grotă, în chiar acest loc, Cel nevăzut Se făcea văzut, Cel nematerial Se arăta în trup, şi singurul lucru nou sub soare de la crearea lumii se aducea întru săvârşire.
    Va continua.

Comments are closed.