Icoana, epifania sfințeniei

Icoana, epifania sfințeniei

    Disputa privind cultul icoanelor începe în Bizanţul secolelor al VIII-lea şi al IX-lea, puternic zguduit de o mişcare ostilă icoanelor. Controversa, numită iconoclastă, a tulburat viaţa Bisericii aşa cum numai crizele ariană şi monofizită o mai făcuseră, putându‐se compara, prin forţa conflictului, prin natura şi consecinţele sale, cu Reforma protestantă din secolul al XVI‐lea. Iniţiativa Sfântului Sinod de a declara anul în curs drept An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti reprezintă și o invitaţie la reflecţie asupra semnificaţiei icoanei pentru omul contemporan, mai cu seamă că se constată persistenţa unor atitudini nepotrivite faţă de icoană şi chiar reînvierea unor sentimente iconoclaste.
    Mai bine de un veac (cu un intermezzo între 787 şi 815), iconoclasmul a fost dogmă oficială a statului bizantin, icoanele au fost distruse, iar cinstitorii lor şi iconarii au fost prigoniţi, torturaţi şi chiar martirizaţi. Persecuţia a încetat în anul 843, când iconoclasmul a fost condamnat, sfintelor icoane li s-a restituit cinstirea şi li s-a recunoscut sfinţenia, iar bisericile şi-au redobândit podoaba iconografică.
    În anii din urmă, unii semeni militează pentru excluderea icoanelor din instituţiile de învăţământ, fără a realiza că doleanţa lor coincide cu iniţiativa înlăturării „obiectelor religioase” din şcoli în cadrul reformei staliniste a învăţământului românesc (septembrie 1948). O fac în numele aceleiaşi ideologii ateiste, chiar dacă sub lozinca „libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie”.
    Pentru a înţelege mai bine obiectul disputei bizantine privind cinstirea icoanelor sunt necesare câteva consideraţii privind semnificaţia icoanei ortodoxe.
    Icoanele ne însoţesc pretutindeni: le admirăm în muzee şi expoziţii, le contemplăm în bisericile pe care le împodobesc, veghează asupra noastră în „bisericile noastre de acasă”, în faţa lor îngenunchem în clipele de mare frământare sufletească, întreagă viaţa noastră duhovnicească se derulează sub ochii lor. Unii dintre contemporanii noştri, pasionaţi colecţionari de antichităţi, le colecţionează ca pe nişte obiecte de artă de mare preţ, însă, de multe ori, pradă unor confuzii, consideră icoana un tablou cu temă religioasă. Alţi semeni ai noştri au o concepţie magică despre icoane şi sunt ispitiţi să le fetişizeze. Altor contemporani însă icoanele ortodoxe nu le spun nimic sau, mai grav, prezenţa lor este considerată stingheritoare, dacă nu chiar ofensatoare. Alături de iconoclasmul declarat al acestora din urmă, militant şi agresiv, de sorginte ateistă, există şi o formă mai diluată şi mai puţin conştientizată a aceluiaşi sentiment. Care sunt cauzele acestei insensibilităţi faţa de icoana ortodoxă şi de ce mesajul ei repugnă şi ofensează pe unii semeni ai noştri? Despre ce ne vorbesc icoanele în limbajul lor specific şi ce este atât de revoltător în mesajul lor pentru unii dintre noi?
    Preluând o sintagmă care aparţine lui Leonid Uspensky (1902-1987), strălucit teolog al icoanei şi iconograf, fost ateu şi iconoclast convertit la Ortodoxie prin contemplarea icoanei, putem spune că imaginea liturgică este „purtătoare şi revelatoare a adevărului”. În acest sens, icoana este o mărturisire a învăţăturii Bisericii, a adevărului pe care ea îl vesteşte lumii, un mijloc de expresie a Revelaţiei dumnezeieşti, o Evanghelie vizuală.
    Icoana s-a născut concomitent cu creştinismul şi în sânul Bisericii
    Încă de la întemeiere, în mod firesc, Biserica a apelat, alături de cuvânt, de limbajul verbal, şi la mijloacele limbajului pictural (artistic) pentru a-şi expune „în culori” întreaga sa teologie. Slujind deopotrivă lui Dumnezeu, cuvântul şi icoana, predicarea Evangheliei și iconografia, cuvântul Evangheliei și limbajul icoanei sunt foarte strâns împletite şi exprimă acelaşi Adevăr. Aşadar, între adevărul rostit şi cel descoperit printr-o icoană, între ceea ce credinciosul vede şi ce aude în biserică, trebuie să existe o identitate absolută. Decurge de aici şi faptul că o artă care nu exprimă întru totul învăţătura ortodoxă, care nu este conformă cu propovăduirea evanghelică, încetează a mai fi o artă a Bisericii, o artă liturgică, deci sacră, iar imaginii respective nu i se poate recunoaşte calitatea de icoană, caracterul iconic, ci, cel mult, pe cel de tablou religios.
    Întruparea Domnului oferă justificare teologică existenței icoanei, iar icoana vestește Întruparea Cuvântului şi este o încredinţare a realităţii înomenirii Sale. După sălăşluirea lui Dumnezeu Fiul între oameni, reprezentarea iconică a chipului Său este o mărturisire a credinţei că „Dumnezeu S-a arătat în trup” (1 Timotei 3, 16). În acest sens, icoana – chipul lui Dumnezeu Întrupat – ne dezvăluie chenoza lui Dumnezeu Cuvântul, deşertarea de slava dumnezeiască, pogorârea Sa smerită și de negrăit din „sânurile Tatălui” şi sălăşluirea sa între oameni, şi ilustrează lucrarea Sa mântuitoare istorisită de Evanghelii. Icoanele sunt, astfel, înainte de toate, expresia „iubirii nebune” (Pavel Evdokimov) a lui Dumnezeu pentru umanitatea căzută, pe care Mântuitorul Hristos „a făcut-o carnea Lui” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Ce sunt icoanele Mântuitorului Hristos, dacă nu imnuri înălţate negrăitei smerenii a lui Dumnezeu Fiul şi evocări ale Jertfei Sale asumate de bunăvoie pentru fiecare dintre noi?
    Deopotrivă, icoanele sfinţilor ne vorbesc despre rodirea iubirii lui Dumnezeu în inimile celor reprezentaţi, despre „sfinţenie ca împlinire a umanului” (Nichifor Crainic) şi despre frumuseţea făpturii transfigurate de harul dumnezeiesc, asupra căreia Dumnezeu revarsă încă şi mai mult strălucirea pe măsura înaintării ei „din slavă în slavă” (2 Corinteni 3, 18). Icoanele sunt astfel o epifanie a sfinţeniei, a unei umanităţi transfigurate, pe care o face accesibilă ochilor trupeşti cu mijloacele artei, şi o doxologie adresată Duhului Sfânt, Izvorului harului îndumnezeitor care transfigurează făpturile şi le face „părtaşe dumnezeieştii firi” (2 Petru 1, 4)
    Icoana intensifică un dialog
    De asemenea, icoanele ne reamintesc care este sensul existenţei noastre, că vocaţia fiecăruia dintre noi este aceea de făptură chemată să devină „dumnezeu prin har” şi care, „pentru a fi (om) adevărat, trebuie să existe şi să trăiască în fiecare clipă teocentric” (Panayotis Nellas). Din această perspectivă, icoanele sunt un îndemn de a ne sfinţi viaţa, de a ne deschide spre Dumnezeu, orice alt mod decât acesta de a fiinţa nereprezentând decât o ratare şi o irosire.
    Icoanele canonice, realizate după canonul iconografic, ne mijlocesc prezenţa tainică şi sfinţitoare a prototipurilor lor şi o relaţie personală cu acestea; în mod firesc, contemplarea icoanei întemeiază şi intensifică un dialog, o comuniune între închinător şi persoana reprezentată în icoană. Ele slujesc astfel împlinirii noastre ca persoane chemate la comuniune. Contemplând Chipul Mântuitorului Hristos – Iubirea Răstignită – şi cinstind icoana Sa, Prototipul Însuşi Se sălăşluieşte în noi, în adâncul inimii, şi ne sfinţeşte întreaga făptură, începând cu simţul văzului. Şi reprezentările iconografice ale sfinţilor ne împărtăşesc harul dumnezeiesc de a ne sfinţi viaţa. Sfântul Ioan Damaschinul evidenţiază în chip deosebit acest adevăr când afirmă că, „după moartea sfinţilor, harul Duhului Sfânt locuieşte nesecat în sufletele şi în trupurile lor aşezate în morminte, în înfăţişarea şi în sfintele lor icoane”. Aşadar, în sensul cel mai propriu, orice icoană are o natură sacramentală, pentru că este izvorâtoare de har, este „plină de energie dumnezeiască şi de har” (Sfântul Ioan Damaschinul), putând fi considerată, prin urmare, făcătoare de minuni.
    Având această înţelegere a icoanei, este cât se poate de explicabil că cinstirea ei a fost apărată în creştinismul răsăritean chiar cu preţul vieţii.
    Asist. Dr. Sebastian Nazâru
    Sursa: http://ziarullumina.ro/icoana-epifania-sfinteniei-119535.html, accesat 06.02.2016

Comments are closed.