LOCAȘUL SFÂNTULUI GRIGORIE DECAPOLITUL, ÎN ZI DE HRAM

    Locașul Sfântului Grigorie Decapolitul, în zi de hram
    Astăzi, 20 noiembrie, Mănăstirea Bistrița din Arhiepiscopia Râmnicului, împreună cu întreaga Ortodoxie românească, îl prăznuiește pe Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, ale cărui sfinte moaște se află în biserica marii lavre vâlcene din 1497. După 518 ani de prezență neîntreruptă în mijlocul credincioșilor români, acest izvor de tămăduiri și viață curățită de patimi vorbește prezentului, cu aceeași vigoare și forță, despre marele și neprețuitul adevăr: am fost, suntem și vom rămâne vii în veac doar în Hristos.
    Nimic nu ne reașază mai convingător în logica vieții decât credința. Uneori, pentru a ne regăsi acest sens, trebuie să străbatem deșertul vieții cotidiene, să ne lovim dureros de propriile slăbiciuni, de renunțări benevole și rătăciri, pentru a ne repune pe cale. Pe calea cea bună, dreaptă, fără regrete, fără ezitări, fără renunțări. Poate că aceasta trebuie să fie, cu necesitate, încercarea cea mai teribilă pentru a ne lecui definitiv îndoiala, lenea, ușurința cu care ne înveșmântăm viața, trăirea, crezând că persoana noastră, și numai ea, contează. Poate că toate acestea trebuie îndurate pentru a recunoaște și a mărturisi, simplu, cum o face o doamnă din Timișoara pe care am întâlnit-o la racla Sfântului Grigorie Decapolitul: „Simt nevoia și chemarea lui. Și nu pot să nu vin la întâlnirea cu el. Nu pot!”
    Ctitoria Craioveștilor
    Mănăstirea Bistrița este ctitoria boierilor Craiovești, de la 1490. Una dintre străvechile vetre monahale vrâncene, s-a ridicat în apropierea peșterii care, după cum spune o tradiție consemnată de Chiriac Râmniceanu, ar fi fost folosită de pustnici încă de pe vremea Sfântului Nicodim de la Tismana. Din acele timpuri datează și cei trei castani, plantați ca sursă de hrană pentru comunitatea cenobitică de aici de către Sfântul Nicodim de la Tismana, copaci care rodesc și astăzi în poienița din fața bisericuței bolniței (1520), singura clădire care se mai păstrează din ctitoria inițială. În 1497, marele ban Barbu a adus de la Constantinopol moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul (790-842), originar din Decapolia Asiei Mici, mare apărător al dreptei credințe împotriva ereziei iconoclaste. Tradiția a reținut un fapt deosebit, referitor la prima minune pe care a săvârșit-o sfântul. Într-o călătorie pe care a făcut-o la Constantinopol, Barbu Craiovescu a aflat în casa unui demnitar turc moaștele sfântului, pe care le-a cumpărat cu greutatea lor în aur. Sfintele moaște au fost puse pe un taler al unui cântar, iar pe celălalt, galbenii. Sfântul nu s-a lăsat însă prețuit în bani, și făcându-și trupul foarte ușor, Barbu Craiovescu a plătit doar jumătate de traistă de galbeni. Indignat că a pierdut posibilitatea unui câștig substanțial, turcul ar fi spus: „Uite, vezi, creștin la creștin trage!” Acesteia se adaugă alte și alte minuni făcute de sfântul mare mijlocitor al rugăciunilor celor care îi cer ajutor. Și încă un fapt: singur a hotărât unde să-i fie așezat trupul nestricăcios: la Mănăstirea Bistri­ța. Acolo s-au oprit caii și carul în care se afla purtată racla sa, nemaivoind să meargă mai departe. Doar o singură dată, în 1765, în timpul marii epidemii de ciumă, a ajuns la București, a salvat capitala de molimă, după care s-a reîntors la Bistrița.
    Voievozii vremurilor – Sfântul Neagoe Basarab, Șerban Cantacuzino, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Grigore Brâncoveanu, Gheorghe Bibescu, Știrbei Vodă – au adăugat marii ctitorii craiovene obolul lor de recunoștință și prețuire adus sfântului. Aici a fost tipărit primul „Liturghier“ slavon de către egumenul Macarie; Sfântul Neagoe Basarab, format la școala bistrițeană, a redactat celebrele sale `Învăță­turi…~ către fiul său Teodosie, ieromonahul Mihail Moxa tipărește la 1640 „Pravila de Govora”, pentru ca la 1683 Sfântul Constantin Brâncoveanu să dăruiască marele policandru cu ouă de struț, obiecte de cult, cărți liturgice și clopotul de 800 de kg, care se păstrează și astăzi.
    În 1948, mănăstirea a devenit obște de maici, iar după celebrul Decret 410 din 1959 a fost desființată. În 1984, a început un amplu proces de revigorare monahală, sub grija vrednicului de pomenire Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, proces ce s-a consolidat și care se dezvoltă și în prezent, sfânta mănăstire devenind un puternic centru spiritual și cultural al țării.
    Chemarea degrabă a sfântului
    Spre acest loc, la zi de mare praznic, la ceasuri de cumpănă, la vremuri tulburi, ajungem noi, cei care, aducându-ne aminte de sfinți și de Dumnezeu, le cerem ajutor și mângâiere. Unii primim, alții nu, după cum ne sunt credința și purtarea. Și dacă putem să rostim și noi, precum doamna Alma Stoica, din Timișoara, „îl cunosc pe Sfântul Grigorie Decapolitul de zece ani. El m-a tămăduit de boala sufletească și trupească și, de câte ori simt nevoia și chemarea, mai ales de ziua lui, nu pot să nu vin la întâlnirea cu el. Nu pot!”, atunci înseamnă că ne-am reașezat convingător în logica vieții. Și că ne-am redobândit sau ne-am reînnoit credința. Așa vom putea apoi, poate însoțiți de maica Gherasima, ghidul mănăstirii, cea care cu ascultare din partea maicii starețe Anastasia ne va însoți, să descoperim, pas cu pas, viața obștii celor 65 de maici, slujirea celor doi preoți, Spiridon și Maxim, atelierele de pictură, sculp­tură, broderie și de confecționat veșminte preoțești, frumusețea vieții în Hristos, peștera pustnicilor și celelalte taine și fapte ziditoare ale locului.
    Într-o zi de toamnă nesperat de luminoasă, ne-am bucurat de toate acestea la Mănăstirea Bistrița, unde am alergat și noi la întâlnirea cu Sfântul Grigorie Decapolitul.
    „Praznicul sfântului nostru este un eveniment important pentru mănăstire. Noi, maicile, îl simțim ca pe un părinte. Fiindu-ne permanent alături, îi spunem ofurile, durerile, îi cerem ajutorul și-i simțim în mod vădit ocrotirea în tot ce facem. La sfântul nostru vin foarte mulți oameni, din foarte multe locuri, cu foarte multe probleme și-i cer ajutor. Și el ajută, vindecă. Mai ales pe cei demonizați și pe cei bolnavi de epilepsie. Ajută tuturor după trebuință și după credință. În aceste vremuri agitate și tulburi, lucrarea moaștelor lui este dovada vie că există sfințenie și minuni ce nu pot fi tăgăduite. Prezența sfintelor moaște îi întărește pe credincioși, iar minunile pe care le săvârșesc nu pot fi contestate, chiar și într-o societate care se secularizează rapid. Până și dramele și tragediile care ni se întâmplă, Dumnezeu le îngăduie doar pentru ca noi să ne întoarcem la El. Pentru că Dumnezeu urmărește nu pierderea păcătosului, ci întoarcerea lui și să fie viu. Oricât ar rătăci, omul tot la Biserică se întoarce. Sufletul lui nu-și uită obârșia divină”, ne mărturisește maica Gherasima, care ne-a însoțit în cele mai tainice locuri ale lavrei și în măruntaiele peșterii Sfântului.
    Bisericuțele din peșteră
    Sfântul Grigorie nu a locuit în peștera de deasupra mănăstirii. Locul a servit pentru adăpostirea moaștelor lui la vreme de restriște. După ridicarea lavrei, sfintele moaște au fost puse de­seori în pericol din cauza turcilor. De aceea, călugării au ales adâncul ca loc de tăinuire a lor. Și tot acolo, unii dintre ei au rămas să ducă viață retrasă. Așa au apărut și cele două locașuri de rugăciune din măruntaiele pământului. Mai întâi Ovidenia, în secolul al XV-lea, apoi Schitul „Sfinții Arhangheli”, în secolul al XVII-lea. Primul este ctitoria ieromonahului Macarie, egumen al mănăstirii (1494-1594), ales ulterior Episcop al Râmnicului și mitropolit de către Sfântul Neagoe Basarab.
    „În Biserica Ovidenia, călugării au săpat o tainiță în care ascundeau racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul. Secretul acesta nu-l știau decât starețul și ucenicul său. S-a întâmplat într-o perioadă ca ei să fie uciși de turci, și nimeni să nu mai cunoască tainița. Vreme de o sută de ani nu s-a mai știut de moaștele ascunse acolo. Dar sfântul s-a arătat în vis unui călugăr, pe care l-a chemat să-l scoată și să-i așeze trupul în biserica mănăstirii. Acest locaș din peșteră nu a fost niciodată descoperit de turci, în timp ce cel de-al doilea a fost incendiat în două rânduri. Tradiția spune că Sfântul Grigorie însuși proteja locul în care îi erau adăpostite moaștele, fie acoperindu-l cu pânză de păianjen, fie orbindu-i pe profanatori. Se spune că ieromonahul Ilarion, unul dintre viețuitorii din peșteră, a fost prins la un moment dat de turci și silit să spună unde se află moaștele. El a refuzat însă, iar turcii l-au aruncat în prăpastia de sub gura peșterii. Dar Sfântul Grigorie l-a ajutat să supraviețuiască, monahul rămânând agățat în crengile unui copac, de unde l-au ridicat fra­ții. În Bisericuța Ovidenia este înfățișat ieromonahul Macarie. Iar icoana Maicii Domnului pictată aici este făcătoare de minuni. O fetiță surdomută a vorbit pentru prima oară în fața ei, spunând: #Mamă, ce bine este să fim aici!$“, ne relatează maica Gherasima.
    Schitul „Sfinții Arhangheli” este amplasat în dreptul deschiderii mari a peșterii și a fost ctitorit de către Mitropolitul Teofil, la 1633. Pictura grav avariată de umezeală și de unii iresponsabili care și-au scrijelit numele pe chipurile sfin­ților păstrează totuși frumu­se­țea și duhul neștirbit al locului. Printre chipurile sfinților de pe pereți se întrevăd și cele ale arhiman­driților Ștefan și Grigorie și ale altor doi călugări neidentificați.
    Pustnicii vremurilor trecute care viețuiau în peșteră pătrundeau în ea coborând de pe muntele Buila-Vânturarița cu ajutorul unui scripete. Pentru că era foarte periculos acest drum, s-au rugat lui Dumnezeu să le dea o sursă de apă în peșteră. „La rugăciunea lor, a izvorât apă din stâncă. Acest izvoraș este viu și astăzi, are apă nestricăcioasă, ca agheasma. Dar el se trezește la viață, probabil, numai atunci când noi merităm. De hramuri, se slujește noaptea Sfânta Liturghie în aceste biserici, dar uneori și în unele duminici și alte sărbători, și se creează o atmosferă deosebită, ca în perioada bisericilor primare. În Schitul #Sfinții Arhangheli$, se mai păstrează o singură chilie. Iar ultimul pustnic care a locuit în peșteră a fost Varnava Lasconi, care prin anii ’50 ai secolul trecut a fost izgonit de comuniști”, ne mai spune maica Gherasima.
    În peșteră, am gustat din căușul plin ochi cu apă din care au băut pustnicii de demult, văzând în această îngăduire semnul acceptării și iertării neputințelor noastre. Când am ieșit la suprafață, soarele încingea covorul de frunze arămite, iar de undeva, din adâncul peșterii, răzbătea până la noi cântare de acatist: „Sicriul unde zace cinstitul și mult pătimitul tău trup ne izvorăște nouă daruri de minuni, părinte Grigorie, sfințind sufletele și trupurile noastre, ale celor ce ne îmbogățim cu tine, folositor și fierbinte sprijinitor avându-te…”
    Dumitru Manolache

(SURSA:http://ziarullumina.ro/locasul-sfantului-grigorie-decapolitul-in-zi-de-hram-107186.html, accesat 20.11.2015)

Comments are closed.