Mănăstirea Timișeni, loc al vindecării și Învierii

Mănăstirea Timișeni, loc al vindecării și Învierii

    Un drum la Mănăstirea Timișeni, localitatea Șag, din apropierea Timișoarei, este ca o rezonare vindecătoare la un strigăt de dincolo de înțeles. Aici, din nevăzut, te cheamă pe nume clopotele și slujbele din vechea capelă a sfântului locaș, dispărută demult, transformată de comuniști în anii ’50 în coteț de păsări. Chemări clare, vii, cutremurătoare, auzite și în anii aceia de persecutorii care s-au spăimântat și au fugit. De atunci, așezământul este doar vindecare și Înviere. Continuă vindecare și Înviere.
    De ceva vreme, Mănăstirea Timișeni, cu hramul „Tăierea Ca­pului Sfântului Ioan Botezătorul”, din Arhiepiscopia Timișoarei, nu mai este doar loc de pelerinaj, ci, mai degrabă, iz­vor de vindecări. Omul acestui prezent alterat și șubrezit spiritual se caută pe sine în rătăcirea zilei, fără să se mai găsească. Se tot întreabă cine este, de ce suferă și nu se mai recu­noaște. Când totul în jur se năruie și interiorul lui se pră­bu­șește, înțelege cât îi este de bol­nav sufletul. Și atunci aleargă la Mănăstirea Timișeni, căci în inimă aude strigarea lui pe nume. Și tre­buie, neapărat, să pornească la drum.
    Răspuns la întrebări
    O ctitorie a Mitropolitului Vasile Lăzărescu, din 1944, ridicată într-un fost canton silvic din pădurea din apropierea comunei Șag, trecută prin infernul comunist, aduce în prezent răspunsul așteptat la dramaticele noastre întrebări. La vremea începutului, nimic și nimeni nu prevestea dezastrul. Odată cu Decretul 410/ 1959, ctitoria a fost desființa­tă, maicile răzlețite, iar mica biserică din canton, transformată în coteț de păsări. Dar, nu peste multă vreme, cei ce o osândiseră la pieire au fugit înspăimântați, căci, seară de seară, clopote nevăzute sunau și slujbe se auzeau în ea. Prin stăruința vrednicului de pomenire Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, mănăstirea a fost reorganizată, i s-a ridicat o nouă biserică între 1968 şi 1972, iar maicile au început să se întoarcă acasă. De atunci, continuă neîncetat slujirea lui Dumnezeu. Un sfânt locaș mai mare a fost ridicat după Revo­luție, iar drumul celor ce caută mănăstirea s-a preschimbat în cale spre vindecare sufletească și întărire duhovnicească.
    Într-un început de săptămână, încălzit de o mult prea grăbită primăvară, ne-am auzit și noi strigați pe nume și am purces la drum spre acest loc al vindecărilor.
    Să nu biruiască răul
    Maica stareță Casiana Șimon, intrată în monahism în 1982, stareță aici din 2001, păstorește o obște de 40 de maici, multe în vârstă. Pentru cuvioșia sa, mănăstirea este „o instituție cu rânduială”. Rânduială în biserică, în ascultări, la bucătărie, la trapeză, la atelierul de croitorie.
    „Așezământul nostru este cel mai mare din Arhiepiscopia Ti­mișoarei. La început, a funcțio­nat ca metoc al Mănăstirii Par­toș. Cu timpul, a devenit mănăstire, când aici s-au stabilit mai multe maici. În 1959, surorile au fost alungate de comuniști, iar în vechea capelă, preluată de ocolul silvic, au fost găzduiți munci­tori și crescute păsări. Dar Dumnezeu nu a îngăduit mult timp starea aceasta. În fiecare seară, în canton se auzeau slujbele și sunetul clopotelor. Nemaiputând să locuiască acolo, veneticii au părăsit locul”, ne mărturisește maica stareță.
    Am purtat apoi cu cuvioșia sa o lungă discuție despre astăzi, despre vocația slujirii aproapelui, despre semeni și, mai ales, despre rolul mănăstirii în educația tinerilor, despre așezarea în firescul vieții a familiei, atât de încercată în aceste vremuri.
    „A avea vocație pentru mănăstire înseamnă chemare lăuntrică de la Dumnezeu. Simți din tine însuți nevoia de a-I sluji Lui. De aceea, trebuie să avem grijă ca această chemare să nu slăbească. Fiind singura mănăstire aproape de oraș, atât în sărbători, cât și în zilele de lucru, suntem cercetați de foarte mulți credincioși. Ei vin să se închine, să se roage, să se liniștească. Vin și foarte mulți tineri. În fiecare duminică, se împărtășesc aici uneori chiar și 100 de copii! În mănăstire se descoperă modele de viață, de smerenie. Mănăstirea aduce în viața omului o sporire duhovnicească. Avem credin­cioși care vin la noi, constant, de 30 de ani. În viață este bine să fii încercat, chiar și cu boală, pentru că astfel te apropii și mai mult de Dumnezeu. Omului de astăzi îi lipsește însă credința adevărată. Din nefericire, el se lasă atras de valul acesta lumesc. În viață, trebuie să avem echilibru. Să nu neglijăm partea spirituală. Să nu ne biruiască răul. Să facem în așa fel ca binele să fie deasupra”, ne spune maica stareță Casiana.
    Speranță pentru fiecare
    Înțelegem de la stareță că printre cei ce pornesc pe această cale sunt și credincioși care în stăruința lor pentru Dumnezeu pot întrece chiar maicile. „Desco­perim însă și probleme mari de familie, unde alcoolismul, violen­ța, abandonul distrug viețile. Sunt familii care se luptă din toate puterile să se țină în bună rânduială, și chiar reușesc lucrul acesta. Ne bucurăm mult când vedem că tinerii păstrează legătura cu Biserica, participă la slujbe, se spovedesc, iau cuvântul în conferințele ținute aici sau merg în pelerinaje. Contează foarte mult ca ei să primească sprijin moral din partea noastră. Lumea prezentului este foarte coruptă. De aceea, orice efort de îndreptare, de nerespingere a lui Dumnezeu este important. Există speranță pentru fiecare în parte. Dacă faci câțiva pași spre El și-I ceri ajutor, te ajută. Simți cu timpul lucrul acesta, dacă ești interesat de progresul duhovnicesc. De aceea, purtăm dialog și cu tineri, și cu persoanele mature și-i îndemnăm să ducă viață morală, să se apropie de Dumnezeu. Și de vin aici numai ca turiști, tot mai rămân cu ceva din această întâlnire cu Dumnezeu. Multe din familiile ajunse în impas, după slujbe și rugăciuni, ne mărturisesc că au reușit să rămână nedestrămate, nerătăcite. Compromiterea familiei este cel mai grav lucru care se întâmplă acum. Cred că niciodată nu a fost în așa mare pericol familia. Am întâlnit aici un caz, când soții s-au cununat după 70 de ani de viață lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu! Dar e bine că lucrul acesta s-a rezolvat, chiar dacă atât de târziu”, ne mai mărtu­risește maica stareță.
    Ascultând-o și participând la slujbe, am înțeles și noi că, neîncetat, aici sună clopotele nevăzute ale capelei celei dintâi și poate îngerii slujesc și acum în ea Sfânta Liturghie. De aceea, drumul spre Mănăstirea Timișeni pentru cei ce-L caută pe Dumnezeu este continuă vindecare. Continuă revenire și Înviere.
    Dumitru Manolache
    Sursa: http://ziarullumina.ro/manastirea-timiseni-loc-al-vindecarii-si-Invierii-109999.html, accesat 11.03.2016

Comments are closed.