NORMELE RÂNDUITE SPRE IUBIRE

    Normele rânduite spre iubire“
    Pentru a se dezvolta şi a funcţiona ca un organism teandric (divino‑uman), Biserica a rânduit spre aşezare firească în duhul şi tradiţia Sfintelor Scripturi canoanele şi legiuirile bisericeşti. În virtutea succesiunii sale apostolice, rânduite de Însuşi Mântuitorul Hristos, misiunea popovăduirii cuvântului şi puterea ei legislativă au fost păstrate neschimbate până în zilele noastre.
    Autoritatea şi statutul haric al episcopului în lucrarea Trupului Tainic au fost şi sunt dintotdeauna incontestabile. Reprezentanţii văzuţi ai Mântuitorului Hristos în mijlocul comunităţii, episcopii, însumează aşadar din punct de vedere canonic autoritatea eclesială deplină. Această stare de fapt este evidenţiată de Sfântul Ioan Gură de Aur, care ne spune lămurit că: „acolo unde se află episcopul se află întreaga biserică pe care o reprezintă”.
    Pornind de la cuvintele Mântuitorului, care a spus: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18), Apostolii, episcopii şi Părinţii Bisericii au întocmit de‑a lungul timpului o adevărată legislaţie spirituală, la temelia căreia au aşezat Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Din acestea s‑au constituit mai târziu canoanele şi „cele nouă porunci bisericeşti”. Prin urmare, canoanele „sunt legi date prin Sinoadele Ecumenice ale Bisericii şi prin cele particulare sau locale, dar întărite de cele ecumenice. Sudate pe temeiul învăţăturii Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, canoanele statornicesc conducerea şi organizarea Bisericii şi stabilesc drepturile şi îndatoririle membrilor ei, clerici şi laici deopotrivă”. Întrucât se supun vieţii Bisericii, ca parte constitutivă a acestora, rolul lor nu este unul punitiv (de pedeapsă), ci de vindecare, urmărind transfigurarea încălcării poruncilor în pocăinţă. În acest sens, profesorul grec Christos Yanaras afirmă că marea lor mângâiere şi nădejde „este faptul că ele confirmă adevărul şi plinătatea vieţii ca victorie personală şi ca triumf al libertăţii” (Christos Yanaras, „Libertatea Moralei”, Bucureşti, 2004, p. 204).
    Poruncile bisericeşti în viaţa credincioşilor
    Poruncile bisericeşti sunt alcătuite de asemenea pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii. Ele sunt menţionate pentru prima dată în formă completă în „Mărturisirea de credinţă” a Sfântului Petru Movilă, Mitropolitul Kievului. Acest document cu deosebită importanţă în viaţa eclesială s‑a aprobat prin Sinodul panortodox de la Iaşi, din anul 1642. Prevederile sale sunt în număr de nouă şi urmăresc în mod sumativ să lămurească cele mai importante aspecte din viaţa unui creştin practicant.
    „Să luăm parte la serviciul divin din duminici şi sărbători, ascultând cu evlavie Sfânta Evanghelie”, iată pe prima dintre ele. Aşadar, înţelegem că numai în Biserică credinciosul Îl poate vizita pe Dumnezeu „la El acasă”. Tot aici, alături de sfinţi şi de îngeri, înălţăm rugăciunile noastre către Dânsul, după cum arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Biserica nu este frizerie, nici altă drogherie sau vreo altă prăvălie de târg, ci loc al îngerilor, al arhanghelilor, palatul lui Dumnezeu, cerul însuşi. Şi aici nimic nu trebuie a găsi decât cele duhovniceşti” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XXXVI‑a la I Corinteni). În timpul Sfintei Liturghii trebuie să lăsăm la o parte „toată grija cea lumească”, pentru a‑L primi pe „Împăratul tuturor, înconjurat de cetele cele îngereşti”.
    „Să ţinem toate posturile de peste an” este cea de a doua recomandare duhovnicească a mărturisirii movilene. Mai mult, trebuie să înţelegem că această rânduială trebuie plinită nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte, prin înfrânarea de la faptele de ocară şi prin sporirea în cele bune. Despre cei care postesc numai trupeşte şi nu se pot înfrâna de la rău, Sfântul Ioan Hristostom spune: „Nu‑i nici o vinovăţie să mănânci, Domnul să fie lăudat! Ceea ce strică este pofta, îmbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului până să plesnească. Şi tot aşa şi cu vinul. A‑l folosi cu măsură, cu cumpătare, nu e nici o greşeală. Greşeala este de a te deda beţiei şi de a lăsa slobodă necumpătarea să‑ţi tulbure folosinţa minţii. Dacă ni se cere să postim, este pentru ca, dezlipindu‑ne de lucrurile acestei lumi, să ne încredinţăm celor ale sufletului, în toată vremea care ne stă la îndemână pentru această pregătire cât mai bine. Postiţi? Arătaţi‑mi‑o prin fapte. Cum? Vezi un sărac, ai milă de el, un vrăjmaş, împacă‑te cu el. Să postim dar şi trupeşte, şi sufleteşte, nu numai cu gura, ci şi cu inima şi cu ochii, şi cu urechile, şi cu picioarele, şi cu mâinile” (Omilia a VIII‑a la I Timotei).
    „Să cinstim persoanele bisericeşti”, iată cea de a treia poruncă. Prin harul Sfântului Duh, pogorât peste dânşii la Taina Hirotoniei, episcopii, preoţii sau diaconii sunt aceia care îi nasc pe credincioşi prin Taina Sfântului Botez şi prin învăţătura Evangheliei. Lor li se datorează acelaşi respect ca şi părinţilor trupeşti, fiind părinţi duhovniceşti. Sfânta Scriptură susţine lămurit în foarte multe locuri această poruncă a Bisericii, amintind că „Cel ce vă va asculta pe voi – zice Domnul Hristos – pe Mine mă ascultă şi pe cel care M‑a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). În alt loc ni se spune că „preoţii care îşi ţin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I Timotei 5, 15). La toate acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur completează: „Cine este acesta (mai‑marele, dascălul, preotul)? Este răspunzătorul de atâtea primejdii care vin asupra ta; şi tu nu voieşti nici măcar să‑l asculţi, deşi este interesul tău! Nu vădeşti nici o sfială, nici o cinste, nici o frică. Cel ce cinsteşte pe preot şi pe Dumnezeu va cinsti, iar cel ce se învaţă a dispreţui pe preot, cu timpul va dispreţui şi pe Dumnezeu. Nu ştii ce este preotul? Nu ştii că este îngerul lui Dumnezeu? Dacă îl dispreţuieşti, nu pe dânsul îl dispreţuieşti, ci pe Dumnezeu Care l‑a hirotonit pe el prin episcop” (Omilia a II la II Timotei).
    Despre Spovedanie ne învaţă cea de a patra poruncă: „Să ne mărturisim păcatele la duhovnic şi să ne împărtăşim în cele patru mari posturi de peste an”. În Tradiţia Ortodoxă, Taina Sfintei Spovedaniei se poate asemăna cu Botezul, întrucât, prin mărturisirea înaintea preotului duhovnic, credinciosul se curăţeşte şi se face asemenea unui nou‑născut în credinţă. Aşadar, cel care a făcut mărturisire înaintea duhovnicului se înnoieşte duhovniceşte. De aceea, Spovedania este numită de către Sfinţii Părinţi „al doilea Botez”. Biserica a rânduit, prin urmare, ca tot creştinul să‑şi mărturisească păcatele, „cel puţin de patru ori pe an, în cele patru mari posturi”. Evident că Taina Sfintei Spovedanii poate fi administrată credinciosului ori de câte ori acesta simte nevoia. În legătură cu Sfânta Împărtăşanie, Spovedania devine condiţie sin qua non pentru cuminecarea credincioşilor.
    Faţă de căpeteniile lumeşti, mai‑marii oraşelor şi ai satelor, Biserica ne învaţă „să ne rugăm pentru dânşii”. Această poruncă îşi găseşte sprijin în recomandările Mântuitorului, care spune: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). În acelaşi duh, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre respectul datorat autorităţilor: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna‑cuviinţă. Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (I Tim. 2, 1‑3).
    „Să ţinem posturile pe care le‑ar rândui episcopul sau mitropolitul locului, în vreme de primejdii, de boală sau de necazuri”, ne învaţă cea de‑a şasea poruncă. Întâistătătorul unei biserici are autoritatea de a rândui anumite zile de post, la vreme de grea încercare precum: război, boală, secetă, foamete etc. Cărţile de slujbă cuprind în acest sens numeroase ectenii, cereri şi rugăciuni pe care slujitorii le rostesc în timpul Sfintei Liturghii sau la diferite slujbe: „Dumnezeu să ne ocrotească pe noi de mânia sa cea dreaptă şi de toată urgia cea pornită cu dreptate asupra noastră şi să ne mântuiască pe noi”. În Sfânta Scriptură avem, de asemenea, numeroase exemple în acest sens. Astfel, în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli, pe când Sfântul Apostol Petru era închis în temniţă din ordinul lui Irod Agripa, Sfântul Iacob, Episcopul Ierusalimului, a rânduit rugăciuni neîncetate către Dumnezeu, şi îngerul Său l‑a eliberat în mod minunat. De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare a rânduit post şi rugăciune în perioada unei grele secete care lovise Cezareea (în „Omilie la vreme de foamete şi secetă”).
    Pericolul ereziei este evidenţiat în cea de a VII‑a poruncă: „Să nu citim cărţile eretice”. Consemnarea se regăseşte în cuvintele Domnului: „Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului prin care vine sminteala!” (Matei 18, 7). La acestea, El adaugă mai târziu poveţele cu referire la „hristoşii”, „apostolii” sau „prorocii mincinoşi” care vor umple lumea cu învăţăturile lor greşite şi vor trage spre pierzare poporul „în zilele cele mai de pe urmă”. Toate sfaturile acestora, toate cărţile lor nu trebuie să fie luate în seamă, întrucât unii ca aceştia nesocotesc Scriptura, răstălmăcind‑o „spre a lor pierzare” (II Petru 1, 20; 3, 16). Prin urmare, creştinii trebuie să se ferească de otrava acestor învăţături, hrănindu‑se „cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Timotei 4, 6).
    „Să nu înstrăinăm, nici să folosim spre scopuri străine lucrurile bisericeşti sau averea Bisericii”, ne învaţă penultima poruncă. Toate odoarele sfinte (Evanghelie, cruci, icoane, sfinte vase, candele, mobilier, cărţi de slujbă etc.) constituie averea sau patrimoniul Bisericii. Dintru început, aceste bunuri sunt închinate lui Dumnezeu şi, de aceea, oricine s‑ar atinge de ele cu gând necurat şi cu dorinţa de a şi le însuşi săvârşeşte sacrilegiu. Canonul 72 apostolic prevede condamnarea riguroasă a acestor abateri.
    Ultima poruncă vorbeşte despre rânduiala nunţilor şi a ospeţelor, care „nu trebuie săvârşite în timpul postului”. Nu numai în timpul postului este valabilă această poruncă, ci şi cu ocazia praznicelor împărăteşti. Dacă la vremea ajunării porunca face trimitere directă la bucate, în perioada praznicelor împărăteşti, evenimentele ceremoniale din viaţa personală a credincioşilor sunt incompatibile cu bucuria, măreţia sau solemnitatea sărbătorii, care nu trebuie nicidecum ştirbită. Indicaţiile precise pentru respectarea acestor intervale sunt consemnate în calendarul Bisericii noastre.
    Arhid. Ioniţă Apostolache
    (Sursa: http://ziarullumina.ro/normele-randuite-spre-iubire-105834.html, accesat 05.10.2015)

Comments are closed.