„Om fără lumină dar luminat” – Părintele Teofil Părăian

„Om fără lumină dar luminat” – Părintele Teofil Părăian

    La poalele Munților Făgăraș, unde se întâlnesc adierile de vânt ale celor două provincii românești, în cimitirul Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, își doarme somnul de veci, începând cu data de 29 Octombrie 2009, Părintele Teofil Părăian cel care a fost numit duhovnicul bucuriei.
    Ctitoria Sfântului Constantin Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, a avut un trecut glorios datorită faptului că a fost păstorită de oameni mari. În galeria marilor personalități se inscrie primul stareț al așezământului, Părintele Visarion Sarai – mare apărător al ortodoxiei în fața prozelitismului catolic, Părintele Arsenie Boca – duhovnicul care a desfăsurat miscarea de renaștere duhovniceasă de la Sâmbăta, Părintele Serafim Popescu – care ajunsese la atâta bunătate încât nu mai știa ce este răutatea și, nu in ultimul rând, Părintele Teofil Părăian – duhovnicul tinerilor și apostolul bucuriei sfinte.
    Ioan Părăian a venit pe lume primăvara, pe data de 03 Martie 1929, în localitatea sibiană Topârcea, într-o familie de creștini evlavioși, fiind cel mai mare între cei patru frați. Pe drept cuvânt se spune că totul e providențial în lucrarea lui Dumnezeu, dovadă ca viitorul părinte Teofil a făcut din viața sa și a multora o continuă primăvară duhovnicească.
    Mulți spun că s-a născut orb, nu este așa, părintele și-a pierdut vederea în urma unei suferințe din fragedă pruncie. Părinții săi l-au dus chiar la Maglavit, la Petrache Lupu, cu nădejdea că Dumnezeu il va vindeca, dar… a primit alte daruri de Sus.
    Părintele povestește că a avut o copilărie foarte frumoasă, își amintește de mama sa, Elisabeta, care înainte de masă ori de somn îî îndemna pe toți copilașii: „Treceti la Tatăl nost’…nu vă culcați ca (și n.n.) caii!”. Inima de mamă nu a încetat niciodată să o doară nădăjduind că fiului ei se va vindeca. Il așeza pe masa din camera de zi, cu fața spre fereastră și îî aducea câte un obiect din bucătărie apoi il întreba: „il vezi, ce este?” Tânărul Ioan nu-l vedea dar cunoscând sunetul generat de ridicarea obiectului mai „vedea” câteodată, iar mama se bucura nespus. Pe bunica sa o evoca magistral, numind-o mama tină – probabil o prescurtare de la mama cea bătrână, care atunci când s-a înființat Oastea Domnului a spus ca nu trece la altă lege, neînțelegând exact despre ce este vorba.
    Fiind o fire ambițioasă și optimistă, urmează scoala primară de nevăzători și liceul la Timișoara, după care se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu, prilej cu care își temeluiește cealaltă vreme a vieții sale. Inițial nu a obținut binecuvântarea Mitropolitului Nicolae Bălan (1920-1955) al Ardealului de a se înscrie la Institut, dar, cu mila lui Dumnezeu și stăruința sa, a obținut-o în anul 1948.
    Este interesant modul în care viitorul Părinte Teofil reușea să învețe în anii studenției. Colegii săi cu suflet mare îî înregistrau cursurile ori diferite cărți recomandate de profesori pe magnetofon, iar el le audia. Examenele le susținea fie oral, fie scris – la mașina de scris, pe care o mânuia cu multă pricepere. După ani și ani, Părintele avea să mărturisească: „eu sunt o realizare a prietenilor mei”
    Terminând studiile universitare, a rămas un an acasa pentru a-și redacta lucrarea de licență si pentru a se gândi ce drum să aleagă în viață. Hotărârea de a urma viața monahală a luat-o în duminica a doua din Postul Mare, când a auzit citindu-se icosul Sfântului Grigore Palama, în care era lăudat că a slujit lui Dumnezeu prin viața călugărească. A mers apoi la Mitropolitul Nicolae Bălan să-i ceară binecuvântarea, iar acesta a exclamat: „Am așteptat această hotărâre.”
    În data de 1 Aprilie 1953, fratele Ioan a intrat pe poarta Mănăstirii Sâmbăta de Sus, si din acel moment a început pentru el veșnicia. De sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a primit chipul cel îngeresc, schimbându-i-se numele din Ioan în Teofil, care se traduce iubitor de Dumnezeu. La slujbă a participat și tatăl său care, ajungând acasă, a spus rudelor și prietenilor: „Acum nu îl mai cheamă Ioan, că îl cheamă Toader.”
    Mitropolitul Nicolae Colan (1957-1967) l-a prețuit foarte mult, îî plăcea cum predica și a hătărât să-l hirotonească diacon. Deși au fost unele persoane care s-au împotrivit, mitropolitul a afirmat că monahul Teofil este „om fără lumină, dar luminat”.
    Cei care veneau pentru prima dată la mănăstire și il vedeau pe Părintele Teofil slujind nu-și dădeau seamă că este nevăzător. Avea o mare precizie în mișcările liturgice, poate și datorită faptului că bisericuța voievodală era foarte mică, dar, cu toate acestea, s-au potrivit întocmai cuvintele adresate de Episcopul Teodor Scorobeț: „Dă Dumnezeu alte daruri”
    Mitropolitul Nicolae Mladin (1967-1981) îl cunoștea pe Părintele Teofil foarte bine, fiindu-i profesor la Sibiu, având metania la aceeași mănăstire și o prietenie despre care spunea că trece și în veșnicie, la doar cateva saptămâni de la intronizarea sa, a vrut să-l hirotonească preot. El a refuzat. Nu pentru ca nu și-ar fi dorit ori dintr-o smerenie falsă, ci pentru că „n-ar fi cazul să facă un act de autoritate de la început”. Vedeți, dragi cititori, câtă noblețe duhovnicească!
    Sfântul Marcu Ascetul are un cuvânt frumos: „când binevoiește Dumnezeu să se întâmple un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească, și când nu binevoiește Dumnezeu, toate se pun împotrivă”. Taina preoției a primit-o la Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, în data de 13 mai 1983, prin punerea mâinilor Mitropolitului Antonie Plămădeală (1982-2005), iar rangul de arhimandrit i l-a conferit Sfântul Sinod în anul 1988.
    Având darul oratoriei si o experiență de viață mănăstirească foarte bogată, mergea des prin țară și străinatate pentru a rosti cuvânt cu putere multă la diferite biserici și a conferenția în fața multor oameni. Foarte mulți tineri au împlinit programul duhovnicesc recomandat de părintele: „să mergi duminica la biserică, să te rogi dimineața și seara, să citești două capitole din Noul Testament în fiecare zi, să rostești rugăciunea „Doamne Iisuse” și să postești.”
    Intrând odată într-o mănăstire de maici multe dintre ele il rugau să le binecuvinteze, iar părintele le întreba: „Tu cine ești? Serafima, păcătoasa. Tu cum te numești? Lavrentia, păcătoasa. Tu? Gorgonia, păcătoasa.” La care părintele întreba entuziasmat: „Ce faci maică stareță, ai numai păcătoase în mănăstire?!” Apoi, după ce a slujit și întărit duhovnicește obștea, îndreptându-se spre ieșire, maicile iși plecau capetele să primească din nou binecuvantare, iar părintele le întreba zâmbind: „Dar binecuvântarea de mai devreme a expirat?”
    Ar mai fi multe de spus despre Părintele Teofil de la Sâmbăta… dar ne oprim aici. Pe de o parte, pentru că orice relatare despre Sfinția Sa ar putea diminua puterea cu care drept învăța Cuvântul Adevărului, iar pe de alta, să vă aprindem în suflet dorința de a cerceta viața și opera sa.
    În încheiere, vă așezăm la inimă un epitaf rostit de părintele cu puțin timp înainte de plecarea la ceruri:
    „Adică eu cum sunt, sunt împlinit, nu mai trebuie să am ceva ca să mă împlinesc, sunt mulţumit cu cât este. Ştiu că alţii au mai mult, ştiu că alţii pot mai mult, mă bucur că pot ei şi ce nu pot eu, nu mă deranjează cu nimic pentru că viaţa nu se trăieşte prin comparaţie şi nici nu doresc să am ceva ce nu pot avea. Nu eu am venit pe lumea aceasta cu voinţa mea în situaţia aceasta de ştirbire, de îngrădire; nu eu o să hotărăsc ceea ce urmează în cealaltă vreme a vieţii mele şi în veşnicie. Vreau ce vrea Dumnezeu cu mine!”
    Dumnezeu să-l odihnească și cu drepții să-l rânduiască!
    Bibliografie: Dr. Antonie Pămădeală, Cine sunt eu? Ce spun eu despre mine. Interviu cu Arhim. Teofil Părăian și www.ziarullumina.ro
    Adrian Beteringhe

Comments are closed.