Patriarhul Justinian Marina – 115 ani de la naștere

Patriarhul Justinian Marina – 115 ani de la naștere

    Se spune pe drept cuvânt în popor că „recunoștința este floare rară” iar Sfântul Apostol Pavel desăvârșește această afirmație prin invitația: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7)
    Împlinim și noi smeriți această datorie sfântă prin pomenirea în rugăciune și aducerea înaintea dumneavoastră, iubiți cititori, a „chipului nemuritor” al Preafericitului Părinte Justinian Marina, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – omul providential care a apărat Biserica noastră in perioda comunistă.
    A fost chemat la lumina zilei pe 22 februarie 1901, in Satul Suiești din Râmnicu Vălcea, intr-o familie de buni creștini, primind la botez numele Ioan. De la tatăl său, Marin Ilie, a deprins virtutea barbăției și caracterul integru, iar de la mama sa, Elena, care se tragea dintr-o familie de preoți, și-a însușit dragostea de Dumnezeu și de oameni.
    La voința sa a mers la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, unde și-a imbogățit cunoștințele teologice, obținând în anul 1923 diploma de absolvire cât și cea de învățător. Ajungând învățător, s-a căsătorit cu Lucreția Popescu, cu care a avut doi copii, Ovidiu și Silvia. De asemenea a urmat și Facultatea de Teologie din București.
    A fost hirotonit preot pe seama Parohiei Băbeni, unde a desfășurat o bogată activitate pastoral-misionară, îmbinând armonios duhovnicia cu buna gospodărire. Pentru spiritul său practic a fost remarcat de Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, care l-a chemat lângă sine.
    În 1935, în plin avânt al tinereții, tânărul preot Ioan Marina a suferit o cumplită încercare prin pierderea soției, Lucreția, in vârstă de numai 27 de ani. Din acel moment s-a dedicat întru-totul educației copiilor săi și slujirii necondiționate a aproapelui.
    A fost numit pe rând director al Seminarului din Ramnicu Vâlcea, preot paroh la Biserica „Sfântul Gheorghe” din oraș si mai apoi director al Tipografiei Eparhiale.
    În toate aceste demnități dând dovadă de o bogată cultură teologică, având alese calități pragmatice și cunoscând indeaproape nevoile și suferințe oamenilor a fost ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe, in 1945, Episcop – vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, cu numele de Justinian Văsluianul. Pensionându-se pe caz de boală Mitropolitul Irineu Mihalcescu al Moldovei, Sfântul Sinod la numit pe arhiereul Justinian ca păstor sufletesc al creștinilor din Mitropolia Moldovei, in 1947.
    Dumnezeu a rânduit ca în 1948, odată cu trecerea la cele veșnice a patriarhului octogenar Nicodim Munteanu, jilțul de Întâistatător al Bisericii să fie preluat de Mitropolitul Moldovei, Justinian Marina.
    A venit la cârma corabiei Bisericii când vremurile erau tulburi in România: fumul tunurilor încă nu se risipise după cel de-al Doilea Război Mondial iar Partidul Comunist devenise singurul oficial in România.
    Perioda patriarhatului său a durat 29 de ani, (1948-1977). Mulți au susținut că a fost omul regimului, însă după ce vom expune cateva aspect ale activităților sale, ne vom convinge că a fost omul providential, trimis de Dumnezeu, pentru dăinuirea Bisericii strămoșești.
    Odată cu desființarea Bisericii Greco-Catolice – Unită cu Roma de către regim, Patriarhul Justinian i-a primit cu bucurie pe toți preoții și credincioșii uniți în sânul Bisericii Ortodoxe, pe care o părăsise la 1701. Pe doi din preoții reveniți i-a numit episcopi: Teofil Herineanu și Visarion Aștileanu.
    Decretul 410/1959 care a fost o maladie cumplită pentru monahismul românesc, prin scoaterea a peste 5000 de călugări și călugărite din mănăstiri, l-a revoltat cumplit pe patriarh, retrăgându-se șase luni, în semn de protest, la Schitul Dragoslavele din Argeș.
    În 1968, efectuând o vizită Reginei Elisabeta a II-a a Angliei, aceasta a dorit să-i ofere in dar o mașină Rolls Royce, iar patriarhul a rugat-o ca în schimbul mașinii să-i dăruiască hârtie și elemente de legătorie pentru a tipări o Biblie, și astfel a apărut Sfânta Scriptură de la București (1968), in 100.000 de exemplare.
    Era un om cu frică și dragoste de Dumnezeu, chiar Mitropolitul Bartolomeu Anania mărturisește in Memoriile sale că patriarhul își făcea cu evlavie rugăciunile, seară de seară. Curajul mărturișirii lui Hristos l-a avut și datorită duhovnicului său, piosul mitropolit cărturar Tit Simedrea, fost al Bucovinei.
    A canonizat, adică a trecut în rândul sfinților pe Ierarhii Ilie Iorest și Sava Brancovici – Mitropoliții mărturisitori ai Ardealului, Calinic de le Cernica, Iosif cel Nou de la Partoș, Cuvioșii Mărturisitori Visarion, Sofronie și Mucenicul Oprea din Săliște, etc.
    O grijă deosebită a manifestat față de preoții din temnițele comuniște. Pe părintele Dumnitru Stăniloae l-a angajat la Patriarhie, pe Antonie Plămădeală l-a numit Episcop-vicar patriarhal, părintele Arsenie Boca a fost încadrat ca pictor la Schitul Maicilor, ierodiaconul Bartolomeu Anania a fost o vreme inspector patriarhal apoi l-a trimis in America pentru a-l feri de furia comunistă.
    S-a opus cu vehemență dărâmării lăcașurilor de cult din București și din țară. La un moment dat a fost chemat la Departamentul Cultelor pentru a i se prezenta planul translatării Bisericii Slobozia din capitală. După ce a ascultat expunere arhitectului, patriarhul a bătut cu pumnul în masă și a spus: „Domnule arhitect, planul dumneata e pe hârtie, iar biserica mea pe temelie. Oare care se poate modifica mai usor?” Și în felul acesta biserica a rămas pe vechile ei temelii.
    Altădată, când se stabilise data demolării unei importante biserici din capitală, toți preoții din Arhiepiscopia Bucureștilor erau prezenți în fața lăcașului de cult, iar in fruntea lor era însuși Patriarhul României, care a strigat cu glas mare catre cei care porniseră buldozerele: „Dacă vreți să dărâmați această biserică mai întai trebuie să treceți peste mine și peste proții mei!” Iată cum acest ierarh era pregătit să apere casa lui Dumnezeu cu prețul vieții, ca în primele veacuri creștine.
    Anii ai trecut, atât cu bune cât și rele, iar pe batrânul patriarh l-au ajuns neputințele. Suferise o intervenție chirurgicală la rinichi, boala Parkinson il tulbura și diabetul il neliniștea. Însă in toate acestea a dat dovadă de răbdare, văzând in ele o modalitate de apropiere de Dumnezeu. Îi spunea maicii Achilina, care-l îngrijea: „Vezi tu, eu în viața mea n-am fumat, n-am băut, n-am făcut niciun fel de excese, dar, ca oricărui popă de țară mi-a plăcut să mănânc bine…și tocmai aici m-a izbit Dumnezeu, ca să mă smerească.”
    A trecut la Domnul pe 26 martie 1977. Și-a ales ca loc de odihnă veșnică Mănăstirea Radu Vodă. Se gândea că așa cum turcii nu au avut curaj să se apropie de Mănăstirea Putna, știind că acolo e Stefan cel Mare, tot așa comuniștii nu se vor atinge de Mănăstirea Radu Vodă, știind că acolo e inmormântat un patriarh.
    Anul acesta, pe 22 februarie 2016, se implinesc 115 ani de la nașterea sa, iar prin acest articol scris cu stângăcie, dorim să aducem și noi un pios omagiu și o sublimă recunoștintă celui ce a călăuzit turma cea cuvântătoare prin întunericul regimului totalitar.
    Veșnica sa pomenire din neam în neam!
    (Bibliografie: Memorii – (Bartolomeu) Valeriu Anania, Părintele Patriarh Justinian Marina – Dr. George Stan)
    Adrian Beteringhe

Comments are closed.