POIANĂ ÎN DRUM SPRE CER

null

    Poiana în drum spre cer
    Priveliştea vâlceană pe drumul dintre Râmnic şi Târgu Jiu are molcomie, dulceaţă şi o armonie izvorâtă dintr-o pace a vârstelor geologice. Colinele se îngână unele pe altele, strunindu-se în cabrări graţioase în fuga lor à la Bach înspre catedralele carpatine ce stau de strajă asupra depresiunii, cuibar al unor sate cu gospodării bine chivernisite. Din şoseaua cea mare se desprind drumuri lăturalnice, mărginite de aşezări înşiruite ca mărgelele pe aţă. Apucând-o la dreapta cum mergi spre Târgu Jiu, un indicator te îndrumă la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Nu-i prea mult de mers pe panglica de asfalt plină de cotituri care parcă nu duc nicăieri. Dintr-odată, monotonia se spulberă şi se ivesc zidiri mai semeţe cu aspect chiar de cetate. Un alt semn îţi arată cu precizie direcţia către Mănăstirea Dintr-un Lemn.
    Nu se proiectează în faţa privirilor îndată ce te apropii, cum poate te-ai fi aşteptat, o tocmire din lemn din cele umile, nu mai înaltă decât statul unui om din cei răsăriţi, acea bisericuţă surată cu acareturile şi casele ţărăneşti, unde se cere a se intra totdeauna aplecat să nu se dea cu capul de grinda de deasupra uşii. Ai înainte, pe măsură ce păşeşti străbătând arcuri vegetale, alcătuite de coroanele unor sălcii pletoase, o falnică alcătuire monastică. Calea de ajungere are ceva din măreţia celei din vechime, de la Olimp. Trecut de porţi, te găseşti într-un larg patrulater al chiliilor arhondaricului, potopite parcă de toate florile pământului. În mijloc se deschide o alee regală, flancată de coloane antice şi de covoarele unor pajişti verzi şi pufoase. În dreapta, dincolo de zidul împrejmuitor, se avântă spre cer turlele semeţe ale unei biserici monumentale, aflată încă în construcţie. La capătul patrulaterului stă de veghe impunătoare şi vestitoare în cele patru zări clopotniţa cu istorie multiseculară. Pe sub bolta acesteia treci într-o altă vârstă şi un alt univers. E păstrat aici, în acest ghioc din piatră, pământ şi vegetaţie, un crâmpei din ceea ce a fost Ţara Românească în veacul al XVII-lea, acel timp de aur când boierii şi domnii obişnuiau să se îndeletnicească, dincolo de treburile curente ale exerciţiului puterii, cu lucrarea veşniciei, înălţând locaşuri sfinte şi împodobindu-le cu salbele frumuseţii, cu ceea ce era neasemuit pe pământul acesta binecuvântat. Bisericile, multe din ele deloc impresionante prin dimensiuni, liliputane mai degrabă, se distingeau prin monumentalitatea lor lăuntrică şi migăloasa şlefuire diamantină a meşterilor celor mari. Siluetele, deşi scunde, izbu­tesc minunat să lege pământul cu cerul. Simţi, smerindu-te în in­teriorul lor, că poţi urca în înal­turi pe nevăzute scări de mă­tase.
    Aici, pe tâmpla de deal, ca într-un pod de palmă princiar dintr-un tablou votiv, se înalţă majestuoasă ctitoria lui Matei Basarab, cu volumele sale măiestru modelate, cu zvelteţea şi policromia de ie ce înveşmântă trupul de zid. Te pofteşte să-i treci pragul prin pridvorul deschis, boltit cântător deasupra stâlpilor artistic meşteriţi. În interior cuprinderea e parcă tot de casă ţărănească, însă una ce ură în zbor către tării. În faţa altarului te întâmpină cu dragoste icoana Maicii Domnului, cea făcătoare de minuni. A fost adusă la Mănăstirea Dintr-un Lemn tocmai din Bizanţ şi deschide porţile unor timpuri imemoriale. Tot­odată, săvârşeşte comuniunea cea fără de prihană. Potrivit legendei, icoana de mare preţ şi de certă valoare artistică este nu doar un testimoniu istoric, ci şi sâmburele din care a odrăslit Mănăstirea Dintr-un Lemn. Biserica din zid, ce-i are între ctitori pe Matei Basarab şi Ştefan Cantacuzino, restauratorul sfântului locaş, este o replică în alt material a celei din lemn, ce fost-a temelie a aşezământului monastic vâlcean. Împrejurul ctitoriei domneşti se rânduiesc ca un zid de apărare zidiri de chilii, precum şi semeţul edificiu al Palatului Brâncovenesc. Alcătuiesc toate un corpus al unei viziuni originale asupra frumosului, ce-a luat aici chipul pământului din care s-au ridicat. Plăsmuirea aceasta atât de inspirat făurită a făcut să vibreze inimile tuturor celor care au călcat pe aici, fie pelerini obişnuiţi, fie feţe alese, aşa cum s-a întâmplat cu Paul de Alep, însoţitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei, într-o vizită în Ţara Românească. Memorialistul a şi consemnat emoţia descoperirii mirificului topos şi a menţionat ipoteze şi preţioase informaţii documentare.
    Dar suişul încântărilor nu se opreşte în acest ghioc. Ţi-e sortit să ai parte de un crescendo al emoţiilor. O potecă te poartă spre un alt sălaş, cel auroral, unde stă parcă dintotdeauna pe o masă de altar chivotul Bisericii Dintr-un Lemn. Povestea şi istoria acesteia se torc din caierul legendei. Se spune că s-a născut din visarea unui pustnic, cel care a zărit într-unul dintre stejarii cei mari ai slăvitului codru stejăresc icoana Maicii Domnului. I s-a grăit cuviosului că-i menit să întrupeze din acel arbore un loc de închinare. Monahul astfel iluminat a purces la croirea bisericii. Aceasta ţi se înfăţişează ca un semn divin în poieniţa de pe coasta dealului ce aburcă spre streaşina cerului. Jur-împrejur împărăţesc alţi bătrâni trupeşi stejari împovăraţi de secole de existenţă, martori, de bună seamă, ai acelei metamorfoze sfinte a fârtatului lor. În jurul bisericuţei s-a temeinicit tot atunci obştea mănăstirească. Prin nevoinţele măicuţelor şi duhovnicilor lor s-a petrecut creşterea şi a fost cu putinţă a ni se dărui minunata întruchipare de azi a chinoviei. Lucrând cu smerenie şi vrednicie obştea, ce numără acum 50 de vieţuitoare, conduse cu înţelepciune şi iscusinţă de peste trei decenii de maica stareţă, stavrofora Emanuila Oprea, a transformat locul acesta într-un tărâm mirabil. Nu mai puţin însemnată a fost contribuţia multor mireni, care au adus jertfa lor la acest altar de închinăciune. Între aceştia, ca un om între oameni, s-a remarcat generalul Paul Teodorescu. În calitatea sa de ministru al aerului şi marinei, a restaurat în anii 1938, 1939, pe cheltuiala instituţiei ce o conducea, sihăstria ajunsă în primejdie de ruinare. Mănăstirea Dintr-un Lemn i-a fost în anii de senectute adăpost sufletesc, loc de veşnicie şi aducere aminte. În spaţiul muzeistic din Palatul Brâncovenesc, una din încăperi îl evocă prin urmele sale pământene. Iar după 1989, chinovia vâlceană a redevenit ceea ce fusese până la război, altar al aviatorilor şi marinarilor.
    Ai simţământul, peregrinând la Mănăstirea Dintr-un Lemn, că ţi-e dat, suind urcuşul cel olimpian, să te găseşti într-o binecuvântată poiană în drumul spre cer. Aceasta este Mănăstirea Dintr-un Lemn, Mănăstirea Dintr-un Suflet.

(Sursa: http://ziarullumina.ro/poiana-in-drumul-spre-cer-105248.html, accesat 15.09.2015)

Comments are closed.