Postul Sfintelor Paști, istoricul unei evlavii

Postul Sfintelor Paști, istoricul unei evlavii

    Postul cel Mare reprezintă perioada de intensă pregătire duhovnicească a creștinilor de‑a lungul a 40 de zile (din grecescul tessarakoste, tradus în latină prin cuvântul quadragesima) pentru praznicul Paștilor. Atât istoricul Socrate Scolasticul, cât și Părinți ai Bisericii și scriitori bisericești din secolul al V‑lea, precum Sfântul Leon (†461) sau Fericitul Ieronim (†420), consideră că postul care precede sărbătoarea Învierii Domnului are origine apostolică. Cercetătorii moderni au observat însă că în primele trei secole au existat atât o diversitate a practicii acestui post, cât și o dezvoltare progresivă a duratei acestuia.
    Unul dintre textele de maximă impor­tanță pe această temă este cel citat în „Istoria bisericească”(V, 24) a lui Eusebiu de Cezareea. Este vorba despre o scrisoare adresată Papei Victor de Sfântul Irineu de Lyon în legătură cu controversa privitoare la sărbătoarea Sfintelor Paști. Aici Sfântul Irineu afirmă că exista o controversă atât asupra datei Paștilor, cât și cu privire la modul postirii. Potrivit textelor care‑l au pe Tertulian drept autor, postul se limita la o perioadă de două săptămâni înaintea sărbătorii și era foarte aspru.
    Cu privire la durata postului care preceda Sfintele Paști, Părinții de dinaintea Sinodului de la Niceea nu dau prea multe detalii. Este posibil ca în epoca apostolică Biserica să fi sărbătorit Învierea lui Hristos nu anual, ci mai degrabă săptămânal, Liturghia de duminică constituind sărbătoarea săptămânală a Învierii, iar postul zilei de vineri fiind legat de moartea Mântuitorului.
    Se pare că la început Postul Mare dura o singură săptămână, însă modul postirii era unul foarte aspru, închipuind Patimile Mântuitorului sau „zilele în care Mirele a fost luat de la noi” (cf. Luca 5, 33‑35).
    Abia la începutul secolului al IV‑lea apare pentru prima dată termenul grecesc tessarakoste, în canonul 5 al Sinodului Ecumenic de la Niceea (325 d.Hr.). Cert este că în anul 331, precum reiese din „Scrisorile festive” ale Sfântului Atanasie cel Mare, ierarhul poruncea turmei sale să postească timp de 40 de zile îna­intea săptămânii de post aspru care preceda sărbătoarea Sfintelor Paști. În 339, același sfânt ierarh, după o călătorie la Roma și în alte părți ale Europei, întărea recomandările sale față de creștinii din Alexandria, spunând că practica descrisă mai sus era respectată în toată lumea creștină.
    Durata postului
    În stabilirea perioadei de 40 de zile, exemplele lui Moise și Ilie, dar și cel al Mântuitorului au exercitat o influență notabilă. Postul celor 40 de zile (quadragesima) nu a fost încă de la început o perioadă de post neîntrerupt. În decursul acestei perioade, credinciosul nu postea în fiecare zi, iar modul însuși al postirii nu era același în numeroasele localități creștine ale epocii primare. În secolul al V‑lea, la Roma, postul dura șase săptămâni, însă potrivit istoricului Socrate erau doar trei săptămâni de post efectiv, din care erau excluse sâmbetele și duminicile, zile în care nu se postea. Se pare că aceste săptămâni de post efectiv nu erau succesive, creștinii postind în prima, a patra și a șasea săptămână a perioadei postului. Este posibil ca aceste trei săptămâni de post efectiv să fie legate de perioada de pregătire a catehumenilor pentru primirea Botezului și de obligația morală a celorlalți credincioși de a posti împreună cu aceștia.
    De‑a lungul întregului Orient creștin, cele șase săptămâni ale Postului Mare constituiau o pregătire pentru postul de o deosebită asprime ținut în timpul Săptămânii Mari. Dovezi despre acest aspect avem atât în Constituțiile Apostolice (V, 13), cât și în Predica XXX la Facere, cap. I, a Sfântului Ioan Hrisostom.
    În jurnalul său, pelerina Egeria nota că la Ierusalim postul dura opt săptămâni, cu excepția sâmbetelor și duminicilor săptămânilor obișnuite (8×5â40). Pe de altă parte, în alte localități, precum Milano de exemplu, credincioșii se limitau la un post de șase săptămâni, cinci zile pe săptămână, după modelul oriental (Sfântul Ambrozie, „De Elia et Jejunio”, 10).
    În timpul Sfântului Grigorie cel Mare (590‑604), se pare că la Roma postul dura șase săptămâni a câte șase zile de post (în duminici nu se postea), în total 36 de zile de post, număr pe care Sfântul Grigorie cel Mare îl descrie drept zeciuiala duhovnicească a anului, cele 36 de zile constituind aproximativ a zecea parte din cele 365 de zile ale anului.
    Mai târziu, dorința de a ține un număr exact de 40 de zile de post a condus în Biserica Romano‑Catolică la actuala practică de a începe Postul Mare cu „Miercurea Cenușii”, însă la Milano chiar și astăzi se mai păstrează rânduiala primară.
    Natura postului
    N‑a existat mai puțină diversitate în ceea ce privește natura postului. Spre exemplu, istoricul Socrate („Istoria bisericească” V, 22) vorbește despre practica din secolul al V‑lea: unii se abțineau de la orice fel de hrană bazată pe făpturi cu sânge, pe când alții, dintre toate cele cu sânge, mâncau doar pește. Unii mâncau atât pește, cât și păsări, căci, potrivit referatului biblic despre creație, și ele au ieșit tot din apă, în timp ce alții se abțineau de la fructele care sunt acoperite de o coajă tare și de la ouă. Unii mâncau doar pâine, alții nici măcar asta, în timp ce alții, după ce posteau ­până la ceasul al nouălea (ora 3 după‑amiaza), serveau diverse tipuri de mâncare.
    În mijlocul acestei diversi­tăți, unii au fost dispuși să adopte o rigoare extremă. Sfântul Epifanie de Salamina (†403), Paladie (†431), precum și autorul lucrării „Viața Sfintei Melania cea tânără” par să descrie o stare de lucruri potrivit căreia creștinilor obișnuiți li se cerea să petreacă 24 de ore sau chiar mai mult fără să consume nici un fel de mâncare, cu precădere în timpul Săptămânii Mari, modul cel mai auster de a posti – fie întreg postul, fie doar o parte a duratei lui – rămânând una sau două mese pe săptămână. Însă, potrivit regulii obișnuite din zilele de post, se servea doar o masă în zi, și aceasta seara, în timp ce vinul, în primele secole, și carnea erau interzise. În timpul Săptămânii Mari, sau cel puțin în Vinerea Mare, se impunea de obicei un post uscat (xerophagiæ), în care se consuma hrană uscată, pâine, sare și legume.
    Așa cum arată fragmentul citat din opera istoricului Socrate, se pare că la început nu exista nici o interdicție privind lactatele. În plus, mai târziu, în spațiul saxon, Beda Venerabilul (672‑735) ne vorbește despre Episcopul Cedd, care în timpul Postului Mare lua doar o masă pe zi, care consta în „o pâine mică, un ou și puțin lapte amestecat cu apă” („Istoria bisericească” III, 23), în timp ce, în secolul al VIII‑lea, Teodulf de Orleans considera abținerea de la ouă, brânză și pește drept marca unei virtuți deosebite. Cu toate acestea, Sfântul Grigorie cel Mare, scriindu‑i Sfântului Augustin al Angliei (de Canterbury), a stabilit regula: „Noi ne abținem de la carne și de la orice lucru care provine din carne, ca de exemplu lapte, brânză și ouă”. Ulterior, această decizie a fost introdusă în „Corpus Juris”, trebuind să fie considerată ca fiind dreptul comun al Bisericii. Excepțiile erau încă admise, dispense pentru a consuma lactate (lacticinia) fiind adesea acordate, cu condiția de a aduce o contribuție la un oarecare lucru cucernic. Aceste dispense erau cunoscute în Germania sub numele de „Butterbriefe” („Scrisorile de unt”), și se spune că au existat câteva biserici care au fost parțial construite din veniturile provenite de la astfel de excepții. Una dintre turlele Catedralei din Rouen a fost din acest motiv cunoscută sub numele de „Turnul de Unt”. Această interdicție generală de a consuma ouă și lapte în timpul Postului Mare s‑a păstrat în obiceiul popular al binecuvântării ouălor și al oferirii lor la sărbătoarea Sfintelor Paști, precum și în obiceiul englezesc de a mânca clătite la Lăsatul secului. (Sursă: newadvent.org, Catholic Encyclopedia Online: Lent)
    Ionuț Aurelian Marinescu
    http://ziarullumina.ro/postul-sfintelor-pasti-istoricul-unei-evlavii-110233.html

Comments are closed.