Provocarea ascezei

Provocarea ascezei

    Spre deosebire de epoca modernă, în Antichitate filosofia nu era o îndeletnicire pur speculativă, ci un mod de a fi foarte complex, ce cuprindea o cunoaştere intelectuală a lumii, dar şi o latură practică, făptuitoare, a vieţii. În ciuda variatelor curente care coexistau în epocă, uneori principial opuse, idealul de viaţă al lumii antice, cel puţin în spaţiul de cultură greacă, a fost măsura, echilibrul, potrivit acelui faimos dicton atribuit lui Kleobus, pan metron ariston (în toate cea mai bună este măsura).
    Apariţia Creştinismului în lume a însemnat totodată şi promovarea unui nou mod de a fi, a unui nou ideal de viaţă. „Măsura” cea mult preţuită de grecii antici nu a dispărut, dar şi‑a pierdut centralitatea, pentru a face loc unui nou ideal: asceza. Aceasta e noua filosofie de viaţă adoptată de creştin, prin care nu urmăreşte doar o viaţă echilibrată în această lume, ci scopul lui e strădania, nevoinţa pentru dobândirea vieţii veşnice.
    Nevoinţa sau asceza reprezintă o noţiune cu care cel puţin unii dintre noi suntem deja familiarizaţi. Am auzit sau am citit câte ceva în acest sens. Totuşi, înclin să cred că perceperea ascezei în vremea noastră e una destul de deficitară, lucru ce se poate observa fără efort în gândirea şi mai cu seamă în viaţa noastră. Aşa se face că de obicei asceza e înţeleasă ideologic sau unilateral ca o sumă de prescripţii legate de înfrânarea creştinului în diferite împrejurări sau ca un program mai complex, ca o rânduială specială de rugăciune, de gânduri, de fapte, de obiective etc. Toate aceste lucruri nu doar că nu epuizează, ci uneori poate că deformează înţelesul autentic al ascezei. Foarte greu sesizăm că asceza nu e o atitudine pe care o adoptăm când şi când, ci este chiar starea firească a omului, pe care acesta o caută în toate actele lui, chiar fără să ştie. Pentru că asceza nu e doar o faptă din timpul postului, spre pildă, ci ethosul, felul de a fi specific al creştinului de fiecare zi, dar care vizează ceva mai presus de lume.
    Pentru o înţelegere mai largă a ascezei aş aduce câteva exemple din viaţa şi învăţătura unei personalităţi a Ortodoxiei contemporane, părintele Serafim Rose. Potrivit biografului său, părintele a rămas în memoria celor care l‑au cunoscut ca un mare nevoitor. Însă acest lucru nu s‑a manifestat prin eroisme nemaivăzute, precum isprăvile Părinţilor Patericului, ci în special prin capacitatea sa de a se desprinde cu totul de lume, de a nu fi împătimit de vreun lucru lumesc, întrucât a simţit foarte bine că iubirea lumii te plasează într‑un soi de adversitate cu Dumnezeu. De aceea, contemporanii au putut vedea la el mai cu seamă asceza ca moarte faţă de lume şi orientare exclusiv spre Împărăţia lui Dumnezeu. Acest cuvios modern a fost în principal un lucrător al ascezei minţii, care a şi determinat felul său de a fi cu totul nelumesc. Ei bine, tocmai această atitudine cuprinde în sine esenţa însăşi a practicării ascezei ortodoxe.
    Tot părintele Serafim relatează întâlnirea emblematică cu un tânăr căutător american, care în anii â70 îşi propusese să viziteze Rusia sovietică. De ce? Pentru că auzise că acolo există oameni care mor pentru credinţă. Asta trebuie să fie ceva foarte serios, şi‑a zis tânărul! În fapt, el sesizase că acei oameni se nevoiau pentru ceva mai de preţ decât viaţa, înţelesese că acei creştini practicau pe deplin asceza momentului lor istoric, realizase că asceza e o luptă pentru adevăr, chiar mai presus de viaţă.
    De asemenea, e foarte interesant de subliniat că în concepţia Fericitului Serafim asceza se impune drept singură alternativă viabilă la modul de viaţă american boem, confortabil şi în consecinţă pătruns de o concepţie hiliastă despre lume, ce avea drept obiectiv dobândirea fericirii pământeşti. Fiind un fin cunoscător al culturii şi civilizaţiei occidentale, el a putut observa că o concepţie despre lume centrată pe fericirea pământească poate să producă omului deziluzii existenţiale grave, întrucât acest mod de viaţă anesteziază şi vlăguieşte puterile sufletești, destinate căutării nelumescului. În acest caz, poate părea paradoxal, dar, pentru un căutător sincer, asceza devine unica soluţie pentru ieşirea din impas.
    Revenind în prezent, am putea spune că situaţia de acum seamănă oarecum cu Antichitatea. Nu, nu pentru că s‑ar preţui „măsura”. Ci în sensul că vieţuim într‑un mediu amestecat, cu multe orientări antagonice, în care anumite curente „postcreştine” încearcă să‑şi impună modelele găunoase. Dar poate că tocmai în acest cadru asceza poate constitui o importantă provocare, capabilă să dea sens căutărilor sincere ale omului modern, aşa cum am văzut la fericitul american Serafim Rose.
    Nicușor Deciu
    http://ziarullumina.ro/provocarea-ascezei-120691.html, accesat 13.03.2017

Comments are closed.