RUGĂCIUNEA ȘI SETEA ÎNTÂLNIRII INIMII CU DUMNEZEU

    Rugăciunea și setea întâlnirii inimii cu Dumnezeu
    Pentru a se apropia de Dumnezeu, omul trebuie să pără­seas­că orice grijă lu­mească, să își desprindă mintea de făpturi și să o înalțe către Făcătorul a toate. Rugăciunea este pentru om un mare privilegiu care‑l înalță către Dumnezeu, deși adeseori imaturitatea duhov­ni­cească și lipsa de râvnă ne împiedică să prețuim și să trăim așa cum se cuvine rugăciunea. O considerăm îndatorire și uităm că Dumnezeu nu are neapărată trebuință de rugăciunea noastră, ci omul are trebuință de ru­găciune, căci rugăciunea îl face vas primitor al harului dumnezeiesc. Cercetând arhiva părintelui arhimandrit Benedict Ghiuș am găsit și multe rânduri despre importanța rugăciunii în viața călugărului, despre pravila de obște și cea de chilie, precum și despre impor­tanța rugăciunii tuturor creștinilor. Redăm în continuare file din acest tezaur paterical românesc:
    „Vorbirea noastră va porni de la cuvântul stareților: «Nu haina, ci rugăciunea face pe monah»; «un călugăr care nu se roagă e ca un tăciune stins: e negru și pe dinăuntru, și pe dinafară». Iată deci ce este rugăciunea în viața călugărului. Rugăciunea nu‑i numai sora muncii, a ascultării. Ceea ce‑i sufletul în trup, așa‑i rugă­ciu­nea față de muncă și față de ascultare. Pe scurt, rugăciunea e sufletul vieții călugărului. Viața călugărului e o viață deasupra firii și forța care o alimentează, o înalță și care transformă firea vine din Dumnezeu, iar rugă­ciu­nea e unealta cea mai la îndemână și mai lesne de folosit care ne aduce forța dumnezeiască de tre­buință. Iată de ce viață călugă­reas­că fără rugăciune nu poate exista. Fără rugăciune viața călu­gărească se stinge și piere.
    Firește, călugărul e și om de muncă și de ascultare, dar înainte de orice călugărul e om de rugă­ciune. Rădăcina vieții călugărești e rugăciunea. Rugăciunea e esen­ța și resortul vieții călugărești. Ești călugăr așa cum te rogi. Poate așa se explică atâtea crize din viața călugărilor. Te lepezi de călugărie, pentru că în tine s‑a uscat rădă­cina călugăriei: nu te mai rogi și nu mai ai puteri să trăiești dea­supra firii. Nu‑i de‑ajuns organizarea muncii, nu‑i de‑ajuns străș­nicia disciplinei, inima călugăriei e practica rugăciunii. Trebuie deci cu orice preț să ne facem loc și timp pentru rugăciune în viața noastră cea de peste zi: rugăciu­nea personală.
    În forma ei cea mai generală, rugăciunea este, așa cum spunea dr. Carrel, «o încordare plină de avânt a omului către temeliile nemateriale ale lumii, e străduința de a sta de vorbă direct cu Ființa nevăzută, cu Creatorul a tot ce există, cu suprema Înțelepciune și Plinătatea vie a tuturor Perfecțiunilor, cu Tatăl și Mântuitorul nostru al fiecăruia». Di­ferite sunt însă felurile cum oamenii și‑L închipuie pe Dumnezeu în rugăciune.
    Sfântul Pavel de pildă și‑L închipuia pe Dumnezeu ca pe un ocean nevăzut dar viu care‑i pre­zent peste tot și umple totul, cum sunt undele sonore care ne îm­pre­soară de peste tot deși nu le pu­tem nici vedea, nici pipăi. Dumnezeu e un ocean de prezență ne­vă­zută, un tot viu de lumină, de sfințenie, de iubire, în care ne miș­căm, trăim și existăm necontenit și în acest ocean ne scufun­dăm prin rugăciune, așa cum se scu­fundă și se răcoresc în apă cei ce fac baie în mare: totul și nimic.
    Alții își fixează ochii asupra figurii Mântuitorului, Omul în Care se află tainic Dumnezeu Cel viu și Care răspândește ca un centru viu puteri de lumină, de sfințire și de mântuire în inimile tuturor celor ce se roagă Lui cu încredere (exemple: Hristoase lumina cea adevărată etc. Cela ce în toată vremea etc.)
    Esențial este să nu ne rugăm niciodată fără a ne așeza cu gândul în prezența lui Dumnezeu ca ni­mi­cul în fața Totului. Nu știu, nu pot, nu sunt (nimic). Firește, nevoia de ajutorul lui Dumnezeu și dra­gostea de Dumnezeu sunt motivele care ne fac să ne rugăm. De aici rugăciunea de cerere și rugăciunea mai înaltă de contemplare.
    Diferite sunt și felurile cum ne rugăm lui Dumnezeu. Uneori, rugăciunea călugărilor ia forma unor citiri și cântări fixate de tipic și așa sunt toate slujbele Bisericii. Alteori, rugăciunea lor ia forma unor chemări înfocate izbucnite direct din inima călugărilor: ex. Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog și rugăciunile tuturor marilor călugări. E interesant de observat că rugăciunea lor, ori în ce fel ar fi fost făcută, călugării nu o socotesc deplină atâta vreme cât nu simt în inima lor că s‑au întâlnit măcar o clipă cu Dumnezeu Cel viu. Semnul rugăciunii depline e contactul, întâlnirea aceasta a omului viu cu Dumnezeul Cel viu, întâlnire simțită măcar ca o săgetare.
    Pentru acest scop nici o osteneală nu li se părea prea grea: privegheri de toată noaptea, chemări scurte și înfocate cu mâinile ridicate la cer, sau în genunchi, meditații în tăcere după fiecare catismă din psalmi, ca în regula pahomiană etc.
    Prin aceasta se deosebește rugăciunea călugărului de rugăciunea omului din lume: setea după semnul întâlnirii inimii lui cu Dumnezeu Cel viu, semn pogorât din mila lui Dumnezeu ca focul din cer peste jertfa lui Ilie pe Carmel, fie că se ruga pentru el, fie că se ruga pentru ceilalți oameni. Când semnul lipsește, călugărul suferă ca de o adevărată părăsire de Dumnezeu, ca de o adevărată prăbușire a întregii lui vieți de călugăr.
    Iar când semnul se ivește e suprema bucurie a vieții călu­gă­rului: «Cum dorește cerbul… bucuria Bucuriei mele». Dovada cea mai limpede că monahii iau în serios rugăciunea e faptul că în viața lor rugăciunea a devenit o pravilă, adică o funcție și o rânduială precisă, așa cum e respirația în organism. Pentru călugăr, Dumnezeu fiind totul, și însoțitorul tainic cel mai de aproape al vieții lui, și prietenul nevăzut cel mai credincios, și Mântuitorul lui cel pururea gata de ajutor, e de la sine înțeles că pravila de rugă­ciu­ne a călugărului nu‑i altceva în fond decât mărturisirea necur­mată a nevoii lui de Dumnezeu și a dragostei lui de Dumnezeu.
    Când ții la cineva, la orice depărtare a lui, simți că‑ți lipsește. Călugărul simte că‑i lipsește Dumnezeu și vrea să‑L ție mereu aproape. De aceea își înfășoară el toată viața în pravila rugăciunii, ca într-o platoșă de protecție.
    Pravila rugăciunii de obște a călugărului o cunoaștem: este tributul Celor 7 Laude pe care Biserica a rânduit să le aducem lui Dumnezeu în fiecare zi, după cuvântul psalmistului: «De șapte ori în zi Te‑am lăudat, Doamne.»
    Firește, nici rugăciunea de obște a călugărului nu‑i lipsită de probleme: problema timpului acestei pravile e înțelept rezolvată de rânduială spre a lăsa loc și muncii. Rămâne însă mereu deschisă marea problemă a participării active atente și cu folos a tuturor călugărilor la toată această pravilă, ca să ieșim din primejdia citirii și cântării meca­nice care mereu ne pândește.“
    +Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor
    (SURSA: http://ziarullumina.ro/rugaciunea-si-setea-intalnirii-inimii-cu-dumnezeu-106725.html, accesat 06.11.2015)

Comments are closed.