Sărbătorile Sfintei Cruci

Sărbătorile Sfintei Cruci

    Crucea răstignirii Mântuitorului, cel dintâi obiect sfânt al religiei creștine, a fost îngropată sub temeliile templului păgân ridicat de împăratul Adrian pentru a da uitării urmele materiale ale evenimentului crucificării și Învierii lui Hristos. După descoperirea Sfintei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al Bisericii.
    Din secolul al IV-lea, cinstirea Sfintei Cruci se dezvoltă de la o cinstire particulară creștină la o manifestare în mod public, datorită, în primul rând, a apariției pe cer a semnului crucii, prin care împăratul Constantin cel Mare câștigă lupta din anul 312 împotriva lui Maxențiu, și, în al doilea rând, prin descoperirea Crucii la anul 326 de către mama Sfântului Constantin cel Mare, Sfânta Elena. Cultul Sfintei Cruci a fost dezvoltat o dată cu sfințirea din 13 septembrie 335 a vestitei biserici a Sfântului Mormânt cu basilica Sfintei Cruci, construite de împăratul Constantin cel Mare pe locul răstignirii Domnului Iisus Hristos. În această basilică a fost depusă cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, care a devenit loc de pelerinaj. Cultul liturgic al cinstirii Sfântului Lemn s-a dezvoltat în secolul al VII-lea, când, în anul 629, împăratul Heraclius a recuperat Sfânta Cruce luată de regele Chosroes al perșilor în anul 614 și a depus-o la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, adăugând o nouă strălucire cultului public al Sfântului Lemn. Din cauza pericolului invaziilor arabe asupra Locurilor Sfinte, Lemnul Sfintei Cruci a fost depus la biserica Sfânta Sofia, iar apoi părți din ea au fost împrăștiate în toată lumea creștină. Părți din Lemnul Sfânt au ajuns și în țara noastră, informează „Ziarul Lumina”. Cinstirea Sfintei Cruci s-a manifestat prin numeroase forme, precum facerea semnului Sfintei Cruci sau închinarea și invocarea ei în diverse împrejurări și momente, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, cuvântări și imne de laudă, dar cea mai importantă formă de cinstire a fost și este cea a sărbătorilor, adică a zilelor liturgice rânduite de Biserică.
    Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai vechi sărbători ortodoxe
    Cea mai veche și mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie. În această zi sărbătorim, de fapt, două evenimente deosebite din istoria Lemnului Sfintei Cruci. Primul eveniment este reprezentat de aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în văzul poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie, anul 335, iar al doilea eveniment este caracterizat de întoarcerea Sfintei Cruci de la perși în anul 629 pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste la biserica Sfântului Mormânt sau a Sfintei Cruci din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălțat-o în văzul credincioșilor la 14 septembrie 630.
    După o cronică anonimă, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci ar fi luat ființă în anul 335, când în ziua de 13 septembrie a avut loc sfințirea celebrei basilici construite de împăratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului, iar a doua zi, fiind adunați acolo cu acel prilej mulți episcopi și credincioși, episcopul Macarie al Ierusalimului a arătat, pentru prima dată de pe amvonul bisericii, Sfântul Lemn al Crucii răstignirii pentru ca să-l vadă și să-l venereze toți cei de față. De atunci a rămas definitiv ziua de 14 septembrie ca sărbătoare a Înălțării sau Arătării Sfintei Cruci. Cu timpul, sărbătoarea principală de la 13 septembrie, adică aniversarea anuală a sfințirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înălțarea solemnă a Sfintei Cruci, a rămas în umbră și deși a fost celebrată prin slujba zilei, care figurează încă în Mineiul ortodox pe septembrie, la ziua de 13, ea a rămas ca o simplă înainte-prăznuire a sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci de a doua zi, 14 septembrie, pe care a trecut accentul principal.
    Fiind sărbătoare de origine palestiniană, la început, Înălțarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitată la Ierusalim, unde se păstra Lemnul Crucii Răstignirii de la descoperirea lui până la 634, când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnă prin care se cinstea odinioară Sfânta Cruce în Cetatea Sfântă s-a păstrat acolo până astăzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sărbătoarea s-a întins și în părțile Constantinopolului unde ceremonialul ei a primit o nouă strălucire și dezvoltare, mai ales din secolul al VII-lea de când Sfântul Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol în anul 634. Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci s-a generalizat treptat în toată Biserica de Răsărit. Spre deosebire de alte praznice împărătești, Înălțarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea aduce aminte de Patimile și moartea Mântuitorului.
    Semnul iubirii mântuitoare a lui Hristos
    A doua sărbătoare importantă a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Paștilor, numită ‘Duminica Sfintei Cruci’. Această sărbătoare a fost instituită la Constantinopol în secolul al VIII-lea și este cu dată variabilă. Caracteristica slujbei din aceste două sărbători principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne și venerării Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie și Liturghie. El înlocuiește și amintește ceremonia liturgică a expunerii sau înălțării solemne și a venerării generale a Sfintei Cruci care avea loc odinioară la Ierusalim, apoi la Constantinopol, în Vinerea Patimilor, dar care a pierdut din importanță și din strălucirea de odinioară, deoarece a fost eclipsată de ritualul posterior al Prohodului.
    Sărbătoarea are la origine mutarea unui fragment din Lemnul Sfintei Cruci de la Ierusalim la Apameia pentru construcția unei biserici. Potrivit Typikon-ului catedralei Sfintei Sofia din secolele IX-X, praznicul Sfintei Cruci apărea exact în mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica. Prăznuirea s-a extins la întreaga săptămână a IV-a, pentru a permite populației să vină să se închine înaintea Sfântului Lemn: zilele de marți și miercuri erau rezervate bărbaților, iar cele de joi și vineri, femeilor. Din cauza faptului că praznicul propriu-zis nu se mai distingea deloc, pentru a solemniza mai mult sărbătoarea Sfintei Cruci a fost necesar transferul praznicului Înjumătățirii postului într-o zi de duminică. Crucea are un rol fundamental în anul liturgic și mai cu seamă în timpul Postului Mare, în care îi sunt consacrate numeroase tropare. Ea este semnul pogorârii lui Hristos și al iubirii Sale de oameni mântuitoare.
    Cinstirea Sfintei Cruci, un dar de la Dumnezeu
    În calendarul ortodox mai avem încă două sărbători, fără prăznuire, și anume ‘Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci’, din 1 august, care coincide cu începutul postului Adormirii Maicii Domnului. Sărbătoarea are scopul de a aminti eliberarea minunată a grecilor din robia saracinilor în timpul împăratului Manuel Comnenul secolul al XII-lea, cu ajutorul Sfintei Cruci. Altă sărbătoare fără ținere a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prăznuim pomenirea ‘Arătării semnului Sfintei Cruci pe cer’ în timpul împăratului Constantie, fapt petrecut probabil la anul 351 și relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului către împăratul Constantie. De asemenea, pentru cinstirea permanentă a Sfintei Cruci în serviciul zilnic al Bisericii Ortodoxe au fost rânduite zilele de miercuri și de vineri. Venerarea Lemnului Crucii e un dar dat de Dumnezeu, precum se arată în una din cântările slujbei Sfintei Cruci: ‘Mare ești, Doamne, și mult milostiv! Căci ne-ai dat să ne închinăm acum făcătoarei de viață Crucii Tale, pe care s-au pironit mâinile și picioarele Tale, pe care s-a vărsat sângele din preacurată coasta Ta, izvorându-ne nouă viață’.
    Sursa: http://basilica.ro/sarbatorile-sfintei-cruci/, accesat 01.04.2016

Comments are closed.