Sfântul Iachint, „arhiereu, păstor şi dascăl” al Țării Românești

Sfântul Iachint, „arhiereu, păstor şi dascăl” al Țării Românești

    Scopul principal al omului în această viață și pe acest pământ este dobândirea sfințeniei. Fără sfinți, Biserica nu poate exista. Nu putem concepe Biserica fără sfinți. Sfinții reprezintă capitolul cel mai însemnat al Bisericii. Sunt tot ce are mai de preț Biserica Ortodoxă și trebuie să păstrăm autentică această moștenire pe care am primit-o. Noi ne închinăm icoanelor și moaștelor sfinților și, de asemenea, așezăm moaștele martirilor în piciorul Sfintei Mese, unde săvârșim Sfânta Jertfă. Biserica Ortodoxă păstrează Tradiția veche, în integritate, de la începuturile ei.
    Este vorba despre credința pe care a avut-o Biserica încă de la început în sfinții apostoli, în sfinții mucenici și în toți sfinții. Toate acestea le-a păstrat Biserica neatinse de-a lungul veacurilor. Sfinţii, prin viața lor, ne sunt învățători. Prin minunile pe care le fac, sunt binefăcătorii noștri, ne ajută, ne vindecă și, mai presus, ei sunt mijlocitori pentru mântuirea noastră.
    Să nu uităm că îi cinstim ca sfinți și pe drepții Vechiului Testament, pe profeți, pe patriarhi, care sunt trecuți în calendarul ortodox și venerați ca atare. Așadar, pornind de la cuvântul Domnului, dacă e să ne ra­portăm la Sfânta Scriptură, la Noul Testament, Hristos Însuși a spus: `Fiți sfinți pentru că Eu sunt Sfânt”. Sfinții nu sunt doar acei oameni care s-au mântuit și au scăpat de chi­nu­rile iadului, ci ei au fost slăviți de Dumnezeu și au trecere în fața Lui. Nu noi declarăm sfințenia unui om, ci Sfântul Duh îi consfințește pe aceștia și ei intră în conștiința unanimă a Bisericii.
    Între sfinţii Bisericii noastre îl pomenim, începând din 28 octombrie 2008, pe primul Mitropolit al Ţării Româneşti, Sfântul Ierarh Iachint, rămas în istorie cu apelativul „de Vicina” pentru a arăta locul unde a păstorit prima dată. După cum arată acad. Emilian Popescu, Vicina a fost o cetate importantă în se­colele XIII-XIV, aşezată în regiunile de nord ale Dobrogei, cel mai probabil pe o insulă din fața aşezării actuale Isaccea (odinioară oraşul Noviodunum). Tot acad. Emilian Popescu susţine că la mijlocul secolului al XIV-lea, oricum după anul 1348, Sfântul Ierarh Iachint preia scaunul de Mitropolit al Vicinei, iar în 1359 îl găsim în Ţara Românească, la curtea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, ca Mitropolit al Ungrovlahiei. Actul Patriarhal din mai 1359, prin care este apro­bată mutarea lui, men­ţionează că domnitorul „l-a chemat la sine, acum câtva timp, pe cel care se afla în vecinătatea lui”, făcând aluzie la apropierea teritorială dintre ei. Din acelaşi document reiese că Sfântul Iachint era prieten al domnitorului, fiindcă în scrisorile repetate adresate de acesta Patriarhului Calist al Constantinopolului şi Sinodului îl „cere numai pe el, nu pe altul, cu multe rugăminţi, fiind foarte agreat de marele voievod”. Dorinţa voievodului era ca ­Sfântul Iachint „să fie arhiereu, păstor şi dascăl al locului”. Sino­dul Constantino­politan, Patriarhul Calist şi împăratul Ioan al V-lea Paleologul aprobă cere­rea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, numindu-l pe Sfân­tul Iachint „păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea şi îndreptarea duhov­nicească a domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale domnii”. Aici se subliniază rolul pe care l-a avut mitropolitul în apăra­rea credinţei ortodoxe în faţa prozelitismului catolic la care erau supuse ţara și mai ales Curtea Domnească de către Co­roa­na Maghiară. În acest sens, prof. Emilian Popescu arată că Patriarhul Calist se adresează direct domnitorului într-o scri­soare din luna mai 1359 și îi recomandă „să se păzească de adunările eretice şi de dogmele dinafară şi străine credinţei”. Referirile constante la pericolul ereziilor şi al dogmelor străine de credinţa ortodoxă trebuie înţelese în contextul istoric al timpului, când românii – de la oamenii simpli până la capetele încoronate şi la boieri – erau su­puşi unor presiuni prozelitiste puternice.
    A aşezat pentru vecie creştinismul românesc în vatra Bisericii Ortodoxe a Răsăritului
    Domnia sa consideră că Sfântul Iachint a avut un rol hotă­râtor în orientarea religioasă spre Constantinopol a domnitorului Nicolae Alexandru Ba­sarab, iar legământul făcut în scris şi cu jurământ față de patriarh, ­Sfântul Sinod şi îm­păratul bizantin şi apoi res­pectat a aşezat pentru vecie creşti­nismul românesc în vatra Bise­ricii Ortodoxe a Răsăritului. Mitropolia nou-în­fiinţată a contribuit la unificarea şi centra­lizarea statului din punct de vedere bisericesc, dar şi politic, constituind un fel de proclamare a independenţei politice faţă de Ungaria catolică. De altfel, voie­vodul român este numit în actele constantinopolitane cu titluri care reflectă noua stare de lucruri: „Preanobilul, prea­în­ţelep­tul, preaviteazul, mare voievod şi domn de sine stătător (independent) a toată Ungro­vlahia”. Patriarhul Calist spune în scri­soa­rea către Alexandru că „Domnitorul, ca fiu legitim al Sfin­tei Biserici a lui Hristos orto­doxă şi apostolică, trebuie să ţină dogmele din Mărturisirea de credinţa transmisă de Sfinţii Părinţi, precum şi Dum­ne­ze­ieştile şi Sfintele canoane şi Legile iubitoare de credinţă”.
    Sfântul Iachint a fost un om duhovnicesc care cu pace şi tact pastoral a reuşit să ferească poporul din Ţara Românească de pericolul pierderii dreptei cre­dinţe mai ales la nivelul Curţii Domneşti, unde se constată un puternic prozelitism susţinut de doamnele de confesiune catolică. Spre sfârşitul vieţii, nu mai putea ajunge la şedinţele Sino­dului Patriarhal din Constantinopol din cauza suferinţelor trupeşti datorate vârstei înaintate. De aceea, a fost trimis în ţară Daniil Critopol, dicheofilaxul – un fel de avocat sau jurist al Patriarhiei de la Constantinopol -, ca să cerceteze activitatea bă­trâ­nului mitropolit. Ve­nit în ţară, delegatul Patriarhiei, Daniil, este trimis cu scrisori către Patriarhul Filotei al Constantinopolului. Mitropolitul se dezvinovăţea de acuzele ce i se aduceau. Îi scria că este greu bolnav şi că la suferinţele tru­peşti se mai adăuga una, sufle­teas­că, prici­nuită de „puţina pre­ţuire” din partea patriarhului, care îi stă „ca o săgeată în inimă” şi îi „roade neîncetat sufletul”. Îi arăta apoi că n-a participat la şedinţele Sinodului Patriarhal, fiind oprit şi de domnul ţării, Vlaicu-Vodă, având în vedere „lungimea drumului şi frica de a nu fi ucis”, dar şi pentru că era cuprins de o „covâr­şitoare slă­­biciune tru­pească”,­ fiind „slăbit cu totul şi fără putere”. Prin aceeaşi scrisoare, Mi­tropo­li­tul Iachint încunoştiinţa pe patriarh că domnul şi boierii ţării au trimis pe dicheofilaxul Daniil Critopol „ca să fie sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhi­ereu a toată Ungrovlahia”, având pentru aceasta „voia, îngăduinţa şi iertarea” sa. Re­zultă din scri­soare că Mitropo­litul Iachint dorea în chip sincer să se retragă de la conducerea mitropoliei. Nu după mult timp, Sfântul Ierarh Iachint pleacă la Domnul, în prima jumătate a anului 1372. A fost îngropat lângă biserica mitro­politană de la Argeş, în care slujise pe parcursul păsto­ririi sale.
    Datorită credinţei ortodoxe, vieţii lui curate şi sfinte, a păs­toririi Bisericii din Ţara Româ­nească cu râvnă, înţelep­ciune, răbdare, dragoste şi smerenie şi a întemeierii, ca cel dintâi Mitro­polit al Ţării Ro­mâneşti, a structurilor organizatorice bi­sericeşti necesare cultului şi sta­tor­niciei întru apărarea dreptei credinţe, a fost canonizat de Bise­rica noas­tră în şedinţa Sfântului Sinod din 8 ­iulie 2008, iar proclamarea solemnă a sfinţeniei sale a avut loc duminică, 26 octombrie, acelaşi an.
    Pr. Ciprian Apetrei
    Sursa: http://ziarullumina.ro/sfantul-iachint-arhiereu-pastor-si-dascal-al-Tarii-romanesti-116942.html, accesat 28.10.2016

Comments are closed.