SFANTUL IOAN RUSUL

    Sfîntul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfîrşitul veacului al şaptesprezecelea, pe timpul împărăţiei lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al naşterii sale este 1690, şi aceasta deoarece sfîntul a participat ca soldat la războiul pe care îndrăzneţul ţar l-a ridicat împotriva turcilor în 1711.
    Luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azofului, sfîntul Ioan a fost vîndut unui ofiţer superior turc care era eparh în Procopie, Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei. Întorcîndu-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe cuviosul. Turcia se umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor şi, vai!, cei mai mulţi dintre ei, pentru a li se uşura puţin suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au făcut musulmani.
    Sfîntul Ioan însă făcea parte dintre acei tineri pe care îi înţelepţeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: “Bătrîneţile cinstite nu sunt cele de mulţi ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vîrsta bătrîneţilor – o viaţă fără prihană”. Împodobit deci cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau “ghiaur”, adică – necredincios.
    Bătut, lovit, scuipat, devenit ţinta dispreţului ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, sfîntul răspundea celor ce-l îndemnau să-şi lepede credinţa că ar prefera să moară decît să cadă în acest înfricoşător păcat. Agăi turc i-a spus: “Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sîrguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decît credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”.
    Rînduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naşte într-o iesle săracă, lîngă Bethleem.
    Dumnezeu, văzînd credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpînului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutînd la aceasta şi smerenia şi blîndeţea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rînduit pentru vieţuire o cămăruţă apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuînd să doarmă în staulul său iubit, pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa în mirosul greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile sfîntului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el urma poruncile Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfîrşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pînză veche, postind multe zile cu puţină pîine şi apă şi rostind adesea psalmii proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învăţase de la mama sa – în limba rusă: “Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mîinile stăpînilor lor, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, pînă ce se va milostivi spre noi”¦”. Cîteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfîntului Gheorghe ce era zidită într-o rîpă nu departe de casa stăpînului său şi făcea priveghere, stînd în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sîmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.
    Căutînd asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează inimile şi rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpînului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvîntare peste casa sa şi propovăduia tuturor despre virtuţile slugii sale.
    După vreme, aga a hotărît să facă un pelerinaj la Mekka, cetatea sfîntă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rînduit să slujească fericitul Ioan. Printre mîncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-şi de soţul ei, stăpîna a zis lui Ioan: “Cît de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpînul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfîntul Ioan a cerut atunci de la dînsa o farfurie plină cu pilaf, spunînd că o va trimite la agă, în Mekka. La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au rîs; stăpîna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gîndind că poate vrea să o mănînce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mîncare ce i se cuvenea.
    Sfîntul a luat farfuria şi, mergînd în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adîncul inimii, cerînd lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mîncare stăpînului său, la Mekka, cu oricare mijloc va rîndui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvîntul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunînd stăpînei că a trimis mîncarea la Mekka. Crezînd că vrea să ascundă faptul că a mîncat pilaful el însuşi, invitaţii au rîs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.
    Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducînd cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai sfîntul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întîmplaseră: “în cutare zi (era ziua în care stăpîna pregătise acel ospăţ), întorcîndu-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mîncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Neştiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitîndu-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încît, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mîncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mekka şi cine a adus-o”.
    Auzind acestea casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mîncare pentru a o trimite la Mekka şi cum toţi l-au luat în rîs pentru aceasta.
    Vestea despre minunea săvîrşită de sfîntul s-a răspîndit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpînul şi soţia sa se sîrguiau să-i poarte de grijă cît mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lîngă grajd, pe care pînă atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sîrguinţă poruncile eparhului, iar nopţile petrecîndu-le cu rugăciuni şi cîntări de psalmi. Toate acestea le făcea împlinind cuvîntul domnului: “Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.
    După puţini ani însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfîrşitul vieţii sale pămînteşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise cu rugăciunile sale şi cu reaua pătimire îndurată pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toţi. Cunoscînd mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sînge al Mîntuitorului. Preotul, temîndu-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi şi îndată şi-a predat sfîntul suflet în mîinile Domnului pe care atît de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.
    Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de vază din Procopie au luat trupul sfîntului, pregătindu-l de înmormîntare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel pînă mai ieri rob şi sclav a fost îngropat ca un stăpîn. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adîncă emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumînări şi tămîieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin, la mormîntul ce-i fusese pregătit, întorcînd astfel trupul pămîntului mamă.
    Bătrînul preot care în fiecare sîmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfîntul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; să-l scoată din pămînt şi să-l aibă ca binecuvîntare veşnică a lui Dumnezeu. După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormîntului, asemeni unui stîlp de foc. Creştinii au deschis mormîntul şi o, minune! – trupul sfîntului se găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l aibă pînă astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfîntului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.
    În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea şi Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecînd prin Procopie – ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrînd a se răzbuna pe creştini. Văzînd însă trupul Sfîntului mişcîndu-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsînd odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră.
    După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfîntului întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, negreală ce o păstrează pînă astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.
    După conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922, cînd Asia Mică a intrat sub stăpînirea turcilor, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luînd cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfîntului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în actualul oraş Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei construcţie s-a terminat în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu Sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfîntului nesecat rîu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor celor trupeşti şi sufleteşti.
    Intr-unul din cele doua spitale pentru copii din Atena,o mama sta zi si noapte la căpătîiul copilului sau pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afectiunea cronica a acestuia – paralizia membrelor inferioare- s-a agravat in ultimele zile. La spital insa, de ani de zile se aplica permanent tratamentul cunoscut (lipseste calciul din organismul copilului )”
    Intr-o dupa-amiaza, cind soarele era aproape de apus si foarte putine raze mai luminau salonul spitalului, mama si-a amintit cum mergea la o bisericuta a Maicii Domnului, pe o inaltime afara din Patra, si se ruga aprinzind candelele, citeodata cu sotul, citeodata cu copiii”¦Mintea ei zboara la bisericuta si se roaga: ” Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, Maica dulce care si tu ai suferit,ajuta-mi copilul. Trimite un sfint, vezi-l pe sarmanul meu cum se chinuieste, neputind sta pe picioarele lui. Ajuta-l Preasfinta, pe copilasul meu chinuit “.
    – Mama, ce spui, cu cine vorbesti?
    – Gheorghita, copilul mamei, iti amintesti cum citeai la religie ca Domnul nostru cind traia acolo, in Palestina, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizati si-i facea sa mearga, invia morti? Spune-i Gheorghita, ca pe tine te asculta, ca tu esti copil bun, spune-i lui Hristos sa te faca bine.
    Copilul suferind se uita cu privirea lui nevinovata la mama, la soarele care apune; priveste sus si privirea i se pierde catre ceruri. Noaptea urmatoare Gheorghita a vazut in vis un cavaler frumos, calare pe o mindrete de cal. S-a oprit in fata lui si i-a spus:
    – Ridica-te, fa un salt si urca pe calul meu!
    – Dar eu sint paralizat, nu ma pot ridica si nu ma pot tine drept pe picioarele mele.
    – Da-mi mina, Gheorghita, urca pe calul meu. Eu sint Sfintul Ioan din Rusia. M-a trimis Domnul sa-ti aduc harul Sau si puterea Lui sa te vindeci.
    Pe jumatate adormit, copilul se chinuie sa se ridice in picioare. Se trezeste mama si-l prinde in brate ca sa nu cada de pe pat.
    – Mama, tine-ma, Sfintul Ioan din Rusia mi-a spus sa ma ridic.
    Dimineata, asistenta care fusese de serviciu in acea noapte ii spune profesorului doctor ca acel copil paralizat din Patra, acum paseste. Doctorul vine, il examineaza: loveste cu ciocanelul genunchii copilului, ii inteapa picioarele cu acul si organismul reactioneaza exact. Copilul era vindecat. “Mergeti, le-a spus profesorul, si Dumnezeu sa fie cu voi”.
    Cel ce merge in biserica ce adaposteste moastele Sfantului Ioan Rusul vede acolo un dar simplu si saracacios: un baston! Este agatat la locul de inchinaciune din fata raclei Sfantului. Bastonul este al batranei Maria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp de 18 ani a avut de suportat o boala asa de grava la coloana, incat era nevoita sa umble cu fata foarte apropiata de pamant. La 11 august 1978 aproape o suta de locuitori din Cipru organizeaza un pelerinaj la Sfantul Ioan Rusul si este adusa Maria Siaca de catre rudele ei. Aici, la racla sfantului, este ridicata de ceilalti pe brate pentru a se putea inchina sfintelor moaste. Indurerata, batrana priveste fericitul trup al sfintului si plange, cerand putin ajutor dumnezeiesc mult chinuitelor ei batraneti. I-a vazut Sfantul durerea, i-a vazut maretia sufletelui, i-a vazut si credinta.
    In fata ochilor tuturor, ceva asemeni unei maini nevazute a apucat-o cu putere de umeri si, incet a inceput sa-i indrepte trupul. Ii trosneste mijlocul si iata! batrana sta acum dreapta! Consatenii ei plang. Se trag clopotele bisericii. Se face o rugaciune de multumire de catre toti cipriotii, care nu-si mai pot stapani lacrimile. Numai cel ce s-a intamplat sa fie acolo in ceasul in care s-a petrecut minunea poate intelege cu adevarat aceste clipe. La sfarsit se aude glasul batranei: “Feciorul meu, Sfantul meu, nu am ce sa-ti dau, sunt saraca. Iti las bastonul meu, ca nu-mi mai trebuie pan”™ la moarte!”
    In Cipru ziarele au zis: “Maria Siaca, dupa pelerinajul facut in Grecia la Sfantul Ioan Rusul poate sa-si priveasca acum consatenii in fata, pentru ca aproape 20 de ani era garbovita si nu vedea decat pamantul. Prin minunea Sfantului insa s-a indreptat, iar acum este cu desavarsire bine!”
    Povesteste domnul doctor Matzuros din orasul Limni (de pe aceeasi insula pe care se afla si biserica cu sfintele moaste ale Sfintului Ioan) catre I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei.
    Prea Sfintite, nu sunt un habotnic, un nestiutor de carte; sunt medic, iar mai inainte eram ateu. M-am imbolnavit. Analize, examinatii, iese diagnosticul: cancer la intestinul gros. Confratii doctori imi spun adevarul: am cancer in forma avansata (metastaza), intr-un loc care aproape sigur conduce la moarte.
    Ma gaseam in cladirea fundatiei “Pantocrator” din Atena, unde sint ingrijiti bolnavii de cancer. Dupa instiintarea pe care am primit-o despre boala mea, pe cind ma gaseam singur, intins pe pat, mi-am venit in sine si mi-am intors mintea, sufletul si inima catre Dumnezeu, in care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe podea; vorbeam singur, ma rugam lui Dumnezeu, ii ceream sa ia aminte la mine: “Dumnezeul meu, am spus, nu credeam in Tine, spuneam ca totul este un basm. Omul si stiinta imi spuneam ca sint totul. Primeste pocainta mea si, daca ma consideri vrednic, vindeca-mi boala prin sfintul al carui trup intreg il avem aici, aproape de noi.” Cineva bate la usa. Il poftesc sa intre. Usa se deschide si intra un medic tinar, frumos, binevoitor.
    – Ce faci, doctore, m-a intrebat, cum iti merge?
    – Ce sa fac, frate, sa spun adevarul – mor.
    – Nu, doctore, nu mori. O sa iau eu tot ce ai rau inauntru.
    – Cine esti tu tinere? Mie mi-a albit parul in aceasta stiinta si cunosc ce am.
    – Sint acela pe care l-ai cerut mai inainte. La revedere, doctore!
    Am iesit imediat pe hol si am intrebat daca a vazut cineva pe acel doctor tinar. Ceilalti medici mi-au spus: “Confrate draga, din necazul pe care il ai, intr-o clipa ai vazut acel vis”. Insa nu, eram sigur ca dupa rugaciune il vazusem pe Sfintul. Vazind ca nu glumesc si ca insist, mi s-au facut iarasi analizele si examinari. La urmatoarele analize cancerul disparuse. Citi si citi n-au vazut apoi cele doua plicuri cu analizele: cele cu cancer si, dupa intimplarea istorisita mai sus, fara cancer!
    “Prea Sfintite, nu sint habotnic”¦ Am vazut pe Sfintul”¦ M-a vindecat”¦” (10 aprilie 1964)
    ” Dumnezeu insusi a dat oamenilor stiinta vindecarii, ca sa se mareasca intru leacurile Sale cele minunate”¦ In boala ta nu fi nebagator de seama, ci te roaga Domnului si El te va tamadui. ” (Intelepciunea lui Iisus Sirah 38,6-9).
    (Sursa: Logos – Portalul Tineretului Ortodox din Republica Moldova)

1 Comment

  • Ora Exacta says:

    Imi ocupam si eu vremea si am gasit articolul al vostru asa ca mi-am zis ca vreau sa va apreciez pentru ceea
    ce realizarea acestei pagini.