SPAȚIUL CRUCIFORM

null

    Spațiul cruciform
    Hristos Se aduce pe Sine lui Dumnezeu Tatăl nu pe altarul Templului, ci pe lemnul Crucii; de aceea, altarul și biserica-locaș poartă închipuirea crucii; este spațiul Golgotei, deci purtătoare a Crucii, iar creș­tinul hristofor și cruciform totodată (pr. I. Moldovan, „Temeiuri scripturistice ale închinării cre­dincioșilor în sfânta Biserică”, în „Ortodoxia”, XXIV, 1982).
    Printre prefigurările crucii în Vechiul Testament, cea mai cunoscută este legată de masa de jertfă, în special de altarul pe care dreptul Avraam își aduce unicul fiu (Fac. 22, 1-4), iar lemnele purtate de Isaac în spate simbolizează materia acestei cruci. Asemenea și șarpele de bronz ridicat de Moise în vârful toiagului, stindardul militar, plugul pe câmp, catargul corabiei, corabia însăși simbolizează Crucea pe care Hristos a fost răstignit (nu arca lui Noe, greoaie, dreptunghiulară, a cărei menire era de a pluti fără să se scufunde, ci acele corăbii cu catarg ce apar în osuarele iudeo-creștine, ca simbol al speranței și veșniciei în același timp).
    Biserica însăși poartă în mijlocul ei un catarg și actualizează neîncetat jertfa și sfințirea lui. Cel spânzurat pe cruce face întregul Cosmos dependent de El: îmbrățișează lumea, fiind răstignit – la cap e răsăritul soarelui, dreapta ține miezul nopții, miazăzi zace în mâna stângă, iar la picioare este apusul (Fer. Ieronim). Și ca să puteți înțelege lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea acestui semn, priviți axele sale compoziționale, în plan real și duhovnicesc: către Dumnezeu și către oameni, în plan orizontal către altar – lungime – și vertical – înălțime – către cupolă (către absida principală și către cele două hore din lateral – lărgimea), mormântul/ies­lea/peștera coborându-ne în profunzimea lui. Am vorbit odată despre această viziune fascinantă descrisă pe larg de Sfântul Maxim Mărturisitorul și, mai aproape de noi, de părintele Dumitru Stăniloae. Mărturiseam că am simțit acest „ritm” înainte de a citi despre el.
    Toate sunt scrise în fire și oarecum nu avem nevoie de „cărți”, cum spune Sfântul Antonie cel Mare, dar nu aș fi înțeles unele rânduieli (dincolo de sensul lor practic, la care m-am gândit) de nu aș fi avut și experiența lor la un alt nivel iconografic. Liturghia cerească (de la primul registru de jos al turlei, în cazul bisericii noastre mărginită de imnul Trisaghion), asemănătoare cu Îm­părtășirea Sfinților Apostoli ce se află dincolo de catapeteasma de lemn, sub conca Maicii Domnului unde altădată era pictat impunător semnul Sfintei Cruci, ca izvor, este aceeași cu scena ce se desfășoară în Liturghie mereu. Iată, cele ce se (îm)plinesc în noi și nu cred că s-a oprit cineva prea mult la simbolistica lor. În mare parte acceptăm, dar ce frumos ar fi să înțelegem, să fim părtași, să ne frământe ceea ce facem și ascultăm.
    Ce simbolizează vohodul mic – Epifania Domnului – sau vohodul mare – ultimul drum făcut de Hristos din Betania la Ierusalim, al Crucii, cum obișnuim să-l numim, și cortegiul ce l-a urmat de la Golgota spre Sfântul Mormânt -, sau înconjurarea mesei la Sfântul Botez, în Taina Cununiei și a Preoției la fel, sau opririle de la Prohod și simplul act al ungerii noastre cu mir, în semnul Sfintei Cruci? Cu adevărat, toate amintesc de cruce…
    Mădălina-Oana Mihăilă
    (Sursa:http://ziarullumina.ro/spatiul-cruciform-105130.html, accesat 11.09.2015)

Comments are closed.