„Vino, ticăloase suflete…”

„Vino, ticăloase suflete…”

    Perioada Sfântului și Marelui Post al Paștelui este socotită în tradiția noastră ca timp prielnic pentru pocăință, fiind susținută de rânduieli liturgice specifice și asociată cu cea mai riguroasă prescripție de postire. Cele Șapte Săptămâni de asceză oferă și cadrul unei profunde trăiri duhovnicești, unică în cursul anului bisericesc.
    În cele ce urmează, voi stărui asupra câtorva adânciri de gând, privind sensul liturgic al acestui Timp binecuvântat și încărcat de sfințenie, în care deja am început să parcurgem, pas cu pas, calea cea strâmtă a reconsiderării de sine și a reconcilierii eului nostru cu Izvorul din care a purces. Ținta finală este, desigur, Marele Praznic al Învierii Domnului. Urcușul duhovnicesc propriu-zis a început chiar cu acest dialog care nu numai că va putea avea loc, dar se va putea face chiar trăit și auzit – mai întâi patru seri la rând din prima săptămână a Sfântului și Marelui Post și mai apoi, din nou, în cea de a cincea săptămână – în comuniunea rugăciunii colective celei mai cutremurătoare și imposibil să rămână pentru oricine fără urmări benefice duhovni­cești.
    „Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu”
    Acum ne regăsim pe noi înșine într-un zguduitor rechizitoriu al firii noastre dihotomice, cu ea însăși, când cele două componente – trup și suflet – dialoghează efectiv, împrumutând partitura celui mai minunat text de rugăciune, care este Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Și auzim fiecare din noi chiar aceste cuvinte, alcătuind strigătul lăuntric al sufletului nostru: „Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu și m-a auzit din iadul cel mai de jos; și a scos din stricăciune viața mea…” Invita­ția la dialog se lansează de la primele versete și disocierea celor două „personaje” distincte este explicită : „Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocă­ință”. Observăm, însă, că nu este o chemare la un „taifas” tihnit și în termeni bonomi, ca între doi buni prieteni. Este mai degrabă o somație, cu un ton imperativ, care nu lasă loc liberului arbitru: „Vino, ticăloase suflete…”, iar odată cu tine voi veni și eu – trupul care te poartă – pentru că avem de împlinit un lucru pentru care e nevoie de amândoi: mărturisirea păcatelor. A păcatelor săvârșite împreună! Și aceasta are nevoie de glas care să materializeze gândul, să-l facă auzit! Și auzit nu doar de Ziditorul – Care oricum îl știe, înainte de a se alcătui în cuvinte -, ci de un al treilea, cel care se va constitui în martor al mărturisirii: duhovnicul!” Acesta va auzi cu urechi omenești cele ce glasul trupesc va rosti și va aduna apoi în cău­șul sufletului său lacrimile de pocăință care ar trebui să înso­țească mărturisirea.
    Unde este dialogul, veți întreba? Într-adevăr, nu este un dialog în sensul propriu al termenului. Interpelarea așteaptă, într-adevăr, răspuns, dar răspunsul se dă altei instanțe: „De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv dă-mi iertare greșalelor…”
    „Dumnezeu nu poate fi auzit în vacarmul lumii în care trăim!”
    Cel interpelat cu atâta asprime, sufletul, se conformează, răspunde somației, și încă într-un registru al unei profunde smerenii! Pare, însă, a se detașa, a se delimita de partenerul cu care face, de altfel, un întreg – trupul -, socotind că nu acestuia se cuvine să-i adreseze răspunsul. Cel Care are înțe­legerea deplină a stării lui de smerenie și deci îi va cântări cu dreptate mărturisirea este Cineva din afara lor, a amândurora – trup și suflet – și mai mult! El singur are puterea să ierte! Să observăm, deci, că provocarea la dialog o lansează una din componentele întregului persoanei: trupul. Iar răspunsul îl dau amândouă, adică persoana însăși. În această cir­cumstanță, numai în aceasta și numai în starea de rugăciune și de smerită mărturisire de sine, strigătul sufletului către Dumnezeu, cu tot dorul născut din dureroasa întrerupere a relației cu El, se face auzit, mai întâi de mine, cel care L-am surghiunit în adâncul ființei mele, ca să nu mă mai stânjenească, și apoi se face auzit de Cel de la Care nădăjduiesc reconcilierea întru deplină unitate a ființei mele.
    Așadar, iată o primă soluție pentru a nu-i mai auzi și a putea să nu-i mai luăm în seamă pe cei ce clamează și aruncă oprobriul lor inconștient, teluric, asupra unui presupus „adversar” al liniștii lor iluzorii, vrăjmașul materializat în ceva atât de delicat și inofensiv, benefic balsam duhovnicesc – Icoana! Și implicit, desigur, rugăciunea! Pentru adoptarea și aplicarea unei asemenea soluții, nu putem să nu luăm aminte la chemarea și îndemnul Sfântului Grigorie Teologul, care zice: „Pentru a sta de vorbă cu noi înşine, pentru ca între trup și suflet să poată să se înfiripe un dialog eficient, e nevoie mai ales de liniște! Dumnezeu nu poate fi auzit în vacarmul lumii în care trăim!”
    Să facem liniște, oameni buni! Numai așa vom putea să dialogăm în taină cu propriul nostru suflet!
    Pr. Ioan Ioanicescu
    Sursa: http://ziarullumina.ro/vino-ticaloase-suflete–110914.html, accesat 04.04.2016

Comments are closed.